Poezia Miezul iemei completeaza tematic seria pastelurilor inchinate anotimpului alb, fiind publicata la 1 februarie 1869, in revista "Convorbiri literare".



In intreaga poezie, Vasile Alecsandri infatiseaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza un tablou in versuri, prin intermediul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia naturii. De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la inceputul strofei a treia:

"O! tablou maret, fantastic!"

In strofa intai este evocat si descris, mai ales prin consecintele sale, gerul "amar, cumplit" al miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii "trasnesc" in paduri, stelele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si densitatea diamantelor "ce scartaie sub picioare".

In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui "templu maiestuos" al carui element de baza este "bolta cerului senina" sprijinita de "inaltele coloane" sugerate de fumurile albe ce "se ridica sub vazduhul scanteios".

Aici, luna isi va aprinde "farul tainic de lumina" sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.

In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata solemnitatii naturii, poetul exclama:

"O! tablou maret, fantastic!", ca apoi sa evidentieze si celelalte minunatii ale acestui impresionant templu: miile de stele care "ard ca vecinice faclii", muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuietul ingrozitor al crivatului.

Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in prima parte a strofei finale, unde "Totul e in neclintire, fara viata, fara glas;

Nici un zbor in atmosfera, pe zapada nici un pas".

In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup "ce se alunga dupa prada-i spaimantata".

Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe armonia, grandoarea si misterul peisajului.

Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandri evoca salbaticia iernii "cu un simt colosal al imensitatii cosmice" (Minai Dragan) pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planuri: pe de o parte padurile cu stejarii, gerul, zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.

In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiative, excla­mative si interogative, asezate pe primul loc in structura strofelor apartinatoare:

"in padure trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!", "O! tablou maret, fantastic!", "Dar ce vad?".


Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil: epitete ("stele argin­tit , "vecinice faclii", "note-ingrozitoare"), comparatii ("ard ca vecinice faclii", "fumuri ca inalte coloane"), metafore ("far tainic de lumina"), personificari ("luna isi aprinde farul tainic") etc. Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive ("codrii organe sonore", "crivatul patrunde scotand note") sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armonios.

Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor descriptive, poezia Miezul iernei intruneste trasaturile unui tablou in versuri.