Poezia "La gura
sobei" reia, cu aceeasi tenta de arta poetica, atmosfera
din "Serile la Mircesti", acum, in corelatie
cu aceeasi spaima a "fenomenului boreal", fiind mai bine
accentuata tovarasia focului:
"Asezat la gura sobei noaptea pe
cand viscoleste
Privesc focul, scump tovaras, care vesel palpaieste,
Si prin flacara albastra vreascurilor de aluni
Vad trecand in zbor
fantastic a povestilor minuni."
Spatiul imaginar se edifica de
asta data chiar din plasma iluzorie a flacarilor, Alecsandri intuind,
in imaginea magica a focului purificator, creator de lume,
in simbolistica lui complexa, geneza creatiei poetice. in reveria
creata de palpairea vesela a flacarilor se succed imagini aleatorii,
corespondente gandului lasat liber, sondand acum fascinanta mitologie
autohtona:
"Iat-o pasere maiastra prinsa-n lupta cu-n balaur
Iata cerbi cu stele-n frunte carii trec pe punti de aur;
Iata cai
ce fug ca gandul; iata zmei inaripati
Care-ascund in mari palaturi
mandre fete de-mparati./
Iata pajuri nazdravane care vin din neagra
lume,
Aducand pe lumea alba feti-frumosi cu falnic nume;
Iata-n
lacul cel de lapte toate zanele din rai...
Nu departe sta Pepelea,
tupilat in flori de mai."
Din aceasta lume
imaginara, in final se contureaza chipul fiintei iubite, o Ileana
Cosanzeana cu flori de primavara in cosita, poetul ramanand intr-o
reverie erotica pana in zori, invingand, si in felul acesta, urgia
de afara:
"Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce ma-ncanta
E Ileana Cosanzeana!... in cosita floarea-i canta.
Pana-n ziua stau
pe ganduri si la ea privesc uimit,
Ca-mi aduce viu aminte de-o minune
ce-am iubit!".