1.  Arghezi a scris mai multe poezii carora Ie-a dat titlul Psalm si pe care Ie-a risipit de-a lungul mai multor volume, dar cu precadere in volumul Cuvinte potrivite.

2.  Atribut al fiintei mistice, indoiala constituie principala tema din Psalmi.

3.   Fuga de pe Cruce reprezinta pentru Arghezi un mod nonconformist de a fi, un refuz categoric de a adopta atitudinea solemna si de sfasiere tragica a romanticilor, deoarece versurile sale nu se adreseaza ingerilor, ci omului de langa el.

Tema
Psalmii transpun cautarea drumului spre Dumnezeu.

  Continutul


In psalmi, Arghezi imagineaza toate ipostazele dumnezeirii. Dumnezeu este creatorul lumii, risipit in toate amanuntele ei, este un zeu indepartat si obosit, apoi devine visul cel frumos. De multe ori, poetul recurge la viziunea teologica, convenind ca Dumnezeu este fiinta in intregul ei si nefiinta totodata.

  Comentariul
Arghezi a scris mai multe poezii cu titlul Psalm, si pe care le-a risipit de-a lungul mai multor volume; psalmul este un imn religios, construit din laude, invocatii, intrebari sau nemultumiri adresate lui Dumnezeu.
Psalmii arghezieni transmit framantarea tipic omeneasca, situata intre credinta si tagada, si dureroasa zbatere a poetului, care, prin destinul sau de creator, repeta gestul Creatorului divin. Intr-un discurs liric care pare sa urmeze itinerarul gandului neregulat, distorsionat si marcat de retorism, psalmii dezvaluie, in primul rand, teama de a nu fi fost abandonat.

Suferinta poetului vine dintr-un cumplit sentiment de singuratate. Daca la Bacovia solitudinea este generata de o existenta fara radacini si fara viziunea devenirii individuale, la Arghezi, singuratatea vine din natura lui mistica: Tare sunt singur, Doamne, si piezis!
Copac pribeag uitat in campie.... in ipostaza acesta religioasa, eul liric cauta cu indarjire drumul spre Dumnezeu si se indoieste cu violenta ca va gasi aceasta cale. Or, indoiala este un atribut al fiintei mistice, torturata de intrebari, constienta de destinul ei tragic. De altfel, Arghezi chiar spune intr-un psalm

[Pribeag in ses...]: Nu lua in seama cantecele grele
Cu care tulbur linistea de-apoi.
Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi
Si canta moartea-n trambitele mele.

Asadar, pendularea intre credinta si tagada ilustreaza atitudinea pascaliana, de a gandi si de a se indoi, dar este totodata si o traducere lirica a invocatiei Cred, Doamne, ajuta necredintei mele, pe care N. Steinhardt o considera esenta divina a crestinismului. Arghezi simte, cu sensibilitatea sa de poet, ca incertitudinea si cautarea sunt manifestari ale constiintei tragice. De aici -neputinta lui de a alege. Psalmul [Te dramuiesc in zgomot...}, poate cel mai citat dintre psalmii arghezieni, exprima punctul maxim al deznadejdii celui care isi traieste ca pe un vis experienta mistica, si nu ca pe o stare de abandon: Pentru credinta sau pentru tagada
Te caut darz si fara de folos /Esti visul meu din toate cel frumos /Si nu-draznesc sa te dobor din cer gramada. in spiritul secolului sau, Arghezi intelege ca rostul omului este de a crede cu deznadejde in divinitate, dar stie de asemenea ca acest lucru presupune atat speranta ca Dumnezeu sa existe, cat si teama ca nu exista. El abordeaza in termeni profani aceasta idee: Vreau sa te pipai si sa urlu:

"Este!"


In cautarile sale, Arghezi imagineaza toate ipostazele dumnezeirii; Dumnezeu este creatorul lumii, risipit in toate amanuntele ei, dar este si un zeu indepartat si obosit. Intr-un alt psalm de marturisire, Creatorul este declarat visul cel frumos si cautat. Invocand speranta ca stimulent in drumul sau spre Dumnezeu, eul liric se identifica fiintei crestine, care se lasa in nadejdea dumnezeirii. Uneori apare transfigurat si in termenii teologiei negative, ca la Dionisie Areopagitul: Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire /Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti.
Esti ca un gand, si esti si nici nu esti
intre putinta si-ntre amintire {Psalm [Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga]).
Aceasta varietate arhetipala, care genereaza si atitudini multiple din partea poetului, justifica faptul ca Arghezi nu incearca sa clarifice relatia sa cu Dumne­zeu, ci descopera ca poezia sa nu se dezvolta in spatiul revelatiei mistice (asa cum afirmasera multi poeti despre creatiile lor). Natura pascaliana, Arghezi nu poate sa ajunga la Dumnezeu decat pe ambele cai - prin gand si prin revelatie; de aceea universul sau are doua lumi pe poale, cum spune in Testament.

Atitudinea religioasa si existentiala a poetului este definita si mai bine in poezia Duhovniceasca, inscrisa ca tematica tot printre Psalmi. Avand in formula unei confesiuni, dupa cum precizeaza si titlul, poezia se refera la sfasierea creatorului condamnat la singuratate, izolat, amenintat si chinuit de Cine-Stie-Cine, adica la atitudinea de martir, de crucificat, specifica poeziei romantice, din care descinde creatia argheziana. Universul sau interior este ruinat si bantuit de un duh strain: Ce noapte groasa, ce noapte grea!
A batut in fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare./Cine umbla fara lumina,
Fara luna, fara lumanare /Si s-a lovit de plopii din gradina? Imaginile par descinse dintr-un vis, dar unul suprarealist, si combina sugestii malefice cu elemente specifice unei fiinte haituite, caci Cine-Stie-Cine scobeste zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui, dar este totodata un pribeag in haine-ntunecate.


In aceasta conditie de fiinta amenintata eul creator asculta cuvintele celui care ii bate la usa: Mi-e limba aspra ca de cenusa.
Nu ma mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sange, uite slava.
Uite mana, uite otrava./Am fugit de pe Cruce. Ia-ma-n brate si ascunde-ma bine. Poetul isi descopera legaturi existen­tiale cu un Isus coborat in conditia de vecin si care are nevoie de ocrotirea omeneasca pentru ca a fugit de pe Cruce. Aceasta eliberare din conditia de jertfa face ca Mantuitorul sa-si regaseasca proximitatea profana. Fuga de pe Cruce sugereaza aici insasi fuga artistului din situatia de creator damnat (asa cum il infatisa romantismul) in cea de vecin al lumii contingente. Motivul apare si intr-un alt psalm arhezian - Psalm [ Vecinul meu a strans cu nendurare] -, unde vecinul profan isi depaseste taramul si dobandeste slava lumii, inaltandu-se la Dumnezeu, fara ca vecinatatea cerului sa mai fie un loc privilegiat; dar biruinta lui, aflata sub aripa clipei, insemna singuratate distructiva.
\n Duhovniceasca, vecinatatea fiintei cu Isus se refera simbolic la abandonarea conditiei de martir si sugereaza o coborare a confesiunii mistice in planul comu­nicarii omenesti; refugiul in bratele omului anuleaza sensul mortii mantuitoare si impune convertirea iubirii mistice in relatie simpla cu cel care strajuieste lumea sacra - omul. Aceasta viziune se afla in consens cu spiritul secolului nostru: intr-o bine cunoscuta poezie {Tarampustiu), T. S. Eliot isi regaseste pe strazile Londrei contemporane experienta din timpul razboaielor punice din antichitate prin sim­plul fapt ca descopera sentimentul camaraderiei care il situeaza in vecinatatea unui ostas grec din alte timpuri. De asemenea, Cioran isi defineste starea contem-lativa ca pe o existenta privilegiata in apropierea lui Dumnezeu: [...] ineaca-mi inaltarea nebuna a gandului si sfarama-mipiscurile luminate de vecinatatea ta!^{

Intalnirea cu cel care-a fugit de pe cruce mai sugereaza si un act de iluminare spirituala pentru fiinta pustiita si izolata intr-un univers al decrepitudinii totale. Conditia eului liric este, initial, definita printr-un spatiu in care bantuie moartea, in care au putrezit, si lacatul si cheia. Aparitia unui vizitator ostenit este resimtita ca o dureroasa imixtiune, caci loviturile din zid au ecou in carnea eului liric, iar intrusul ii citeste cugetele toate. intalnirea capata functie revelatoare pentru ca amenintarea se converteste halucinant, iar Cine-Stie-Cine devine un zeu care are nevoie de fiinta omeneasca: la-ma-n brate si ascunde-ma bine. in strofa finala, discursul nu mai apartine eului liric transfigurat in fiinta izolata de lume, ci vecinului care cere adapost: Deschide, vecine. Cererea simpla este a celui care vrea sa intre in curtea putrezita in care s-a izolat eul liric, sa redea sufletului sensul tainic pe care il are comunicarea cu Dumnezeu.
Halucinante, imaginile poeziei configureaza teama si speranta din psalmii arghezieni intr-un registru diferit, asemanator derularii unui vis venit din sub­constientul fiintei.