Primul mare critic literar modern, cu o formatie teoretica solida, o conceptie estetica intemeiata pe filozofia clasica germana, dar cu filiatii pana in antichitatea greaca, avand o ideologie culturala explicita si militanta, este Titu Maiorescu (1840-1917), mentorul de necontestat al societatii "Junimea" si al "Convorbirilor literare".

Fire meticuloasa si tenace, inclinata spre acumulari temeinice de informatii din multiple domenii, in intervale lungi de timp, prelucrate mai tarziu in studii de estetica si de critica literara, spiritus rector intr-o epoca de afirmare a marilor valori in domeniul poeziei, prozei si dramaturgiei, perioada marilor clasici, junimistul Titu Maiorescu este una dintre personalitatile remarcabile ale culturii romane de la sfarsitul secolului al XlX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Anii de formare si-i petrece in atmosfera sobra a invatamantului si culturii germane, la Colegiul Theresianum din Viena, unde se face remarcat prin asiduitatea cu care invata limba germana, dar si cu preocuparile pentru studiul matematicii si al filozofiei, al limbii engleze si chiar al flautului si desenului. Din aceasta perioada dateaza primele o suta de pagini din vestitul sau jurnal, "insemnarile mele", in care isi analizeaza, cu detasare obiectiva si maxima exactitate activitatea scolara, esecurile si munca asidua pentru a le elimina. Nascut la Craiova, la 15 februarie 1840, Titu Maiorescu, fiul unui luptator pasoptist ardelean, Ion Maiorescu, are, la Theresianum, colegi din nobilimea europeana, fii de nobili, de conti si de baroni, cu unii dintre ei purtand corespondenta mult mai tarziu. Dupa ce absolveste Facultatea de Filosofie la Berlin, se intoarce acasa, unde il gasim, succesiv, director al Colegiului National din Iasi, sustinand si un curs de istorie la Universitate, apoi director la Institutul Vasilian, Scoala Normala de invatatori Trei-Ierarhi, unde, printre elevi, se afla si Ion Creanga. Are o ascensiune spectaculoasa:

"La 22 de ani, spune Paul Georgescu, in «Prefata» sa la «Critice», 1967, e profesor universitar, la 23 decan, apoi rector, la 27 de ani scoate «Convorbiri literare» si in vara aceluiasi an este academician. La 31 de ani e deputat, la 34 ministru".

inca de tanar este preocupat de miscarea de idei europeana; regasim astfel, printre scrierile sale, si fraza, inspirata din Feuerbach:

"Tocmai pentru ca nemurirea lipseste, viata muritoare dobandeste mai mult continut; tocmai pentru ca nu mai exista o alta viata, trebuie sa o intrebuintam bine pe aceasta" ("Einiges Philosopische in gemein-fasslicher Form"), devenita, in cazul lui Maiorescu, adevarata norma de viata, sursa unei tenacitati si a unei angajari in munca exemplare, marturisite in nenumarate randuri in "insemnari zilnice": "Da-ti putin seama: ma scol de regula dimineata la 5 1/2 si lucrez in iatac cu lampa aprinsa pana la 8, in fiece zi, apoi cafea, de la 9-11 1/2 iar lucru, oameni (Carp, Marghiloman, studenti, transilvaneni, vizite), de la 1 inainte sau procese, sau pregatiri la cursul universitar, care e frecventat de o lume nebuna..."

.
Prima etapa a activitatii literare se situeaza intre anii 1866 si 1873; este vremea marilor clarificari estetice si de ideologie literara si culturala, a marilor lupte pentru scrierea corecta a limbii romane, a eforturilor de cristalizare a unei conceptii estetice viabile, care sa se regaseasca in operele literare de valoare ale timpului. Preocuparile sale pentru ortografia limbii romane sunt de durata; incep in 1865-1866, prin elaborarea studiului "Despre scrierea limbii romane", si se prelungesc inca patruzeci de ani, Titu Maiorescu aflandu-se in aproape toate comisiile hotaratoare pentru acest disputat domeniu de la sfarsitul veacului al XlX-lea, in dezbaterile de la Academie din 1880 si 1903. in tot acest timp, Maiorescu, in concordanta si cu orientarile Junimii, a militat pentru simplitatea regulilor ortografice si pentru echilibru, a combatut cu vehementa si cu argumente lingvistice exagerarile etimologismului latinizant al lui Cipariu, Massim si Laurian, a criticat "haosul erorilor" in folosirea limbii de catre jurnalistii din Transilvania, Bucovina si Banat, in studiul "Limba romana in jurnalele din Austria" (1868), s-a aratat rezervat, uneori fara justificare, fata de introducerea neologismelor in limba romana, in "Neologismele" (1881). Acest inde­lungat efort este incununat de succes, in 1904 Maiorescu participand la redactarea concluziilor comisiei ortografice a Academiei Romane, care consfinteau victoria aproape deplina a scrierii fonetice, adica a bunului simt, pentru care mentorul junimist militase, corectandu-si din mers propriile erori, toata viata.
Proiectul cel mai ambitios al tenacelui absolvent de la Theresianum este insa de a supune unei analize critice severe literatura inaintasilor, demers intreprins si de Eminescu, in maniera poetica insa, in "Epigonii", si de a schimba, cu argumente indiscutabile, reperele receptarii estetice si mentalitatile invechite ale spiritului public din Romania. Etapele acestui demers sunt riguros repartizate in timp, marcate de publicarea a trei studii de referinta: "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867", "in contra directiei de astazi in cultura romana" (1868) si "Directia noua in poezia si proza romana" (1872), triptic, cum se observa, de logica si de analiza critica dupa modelul triadei hegeliene, teza, antiteza si sinteza. Primul studiu este o prelegere de estetica, de sorginte kantiana si hegeliana, aplicata poeziei romanesti anterioare, un adevarat tratat de creatie literara, un indrumator estetic pentru tanara generatie de poeti si de prozatori care vor constitui o epoca noua in dezvoltarea literelor romanesti, aceea a marilor clasici.
Studiul "in contra directiei de astazi in cultura romana" contine delimitarile necesare fata de o epoca anterioara revoluta, incepand de pe la 1820, dar devenita definitorie dupa 1848, aflata sub semnul anihilam al imitarii modelelor straine, in materie de politica, democratie, invata­mant, arta si stiinta, lipsite de corespondenta in realitatile autohtone.

Prin formele fara fond, Titu Maiorescu supune unei critici acerbe institutiile existente fara infrastructura necesara, nesustinute, in esenta, de prezenta oamenilor valorosi:

"Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei romane este neadevarul [...], neadevar in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar in gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public".

Desi formele culturii, impuse din afara, nu sunt binevenite, totusi Titu Maiorescu consemna, in 1872, o cale de ameliorare in situatia data:

"Tot ce astazi este forma goala in miscarea noastra publica trebuie prefacut intr-o realitate simtita".

Teoria formelor fara fond, contingenta intrucatva cu ideea lui Kogalniceanu ca "imitatiile omoara duhul national", a avut un mare ecou in cultura romana, prelungit pana in primele decenii din secolul douazeci, prin con­fruntarea dintre teoria sincronismului a lui Eugen Lovinescu si aceea a necesitatii unei evo­lutii naturale, firesti, promovate de N. Iorga.
"Directia noua in poezia si proza ro­mana" analizeaza primele roade ale noii directii culturale si literare imprimate societatii roma­nesti. Desi trecusera numai cativa ani de la vehe­mentul studiu anterior, ce avea sa creeze o teorie si ample polemici in evolutionismul romanesc, criticul poate face primele ierarhii si primele ju­decati critice, motivate pe valoarea certa a scrii­torilor mentionati in fruntea valorilor literare romanesti: Vasile Alecsandri si Mihai Eminescu.

A doua perioada in creatia lui Titu Maiorescu este aceea de dupa 1873, in general una de sinteza, de culegere a roadelor, de asezare a lor in structuri stabile, pentru a infrunta asprimea vremii. Vor mai fi si lupte, si adversitati polemice, prin "Contraziceri?" (1892), vizandu-l pe Constantin Dobrogeanu-Gherea, sau "Oratori, retori si limbuti" (1902), dar caile de atac nu vor mai fi ample si totale, pe toata intinderea frontului, ca in fata unei mentalitati generale, ci vizeaza adversari directi, unii lipsiti de capacitatea de riposta adec­vata. Acum Maiorescu va practica si critica de intampinare, de afirmare a unor succese artistice notabile, facand aprecieri asupra unor scriitori deja afirmati, ca in "Comediile d-lui I. L. Caragiale" (1885), "Poeti si critici" (1886), despre Vasile Alecsandri, "Eminescu si poeziile lui" (1889), rapoarte la premiile Academiei pentru Octavian Goga si Mihail Sadoveanu, in 1906, sau pentru 1. Al. Bratescu-Voinesti (1907). Atitudinea fata de comediile lui Caragiale, acuzat in epoca de imoralitate, este favorabila, judecata critica facandu-se prin teoria reflectarii faptelor reale in arta si mai ales prin ideile lui Hegel despre inaltarea prin arta si despre emotia impersonala, care scot pe omul obisnuit din cotidian si il ridica in sfera inalta a trairii estetice autentice.

Prin urmare, comediile si personajele lui Caragiale nu sunt imorale: ele servesc unui scop inaltator, estetic, la fel cum si alte opere de arta ofera acelasi amoralism aparent: Venus din Milo este seminuda, cea de Medicis este dezbracata, Falstaff al lui Shakespeare este un betiv berbant, iar Othello un criminal. Operele lui Caragiale sunt apreciate prin metode bazate pe un clasicism schopenhauerian pronuntat, dar si prin prisma unui realism al epocii, care devenea o metoda de creatie in continua expansiune in intreaga Europa.

Personalitate marcanta a culturii si a litera­turii romane, Titu Maiorescu s-a identificat cu imaginea reformatorului, a celui ce da sentinte si delimiteaza vechiul de nou. Previziunile sale critice provoaca si astazi admiratie prin exactitate si mai ales prin aria lor vasta de cuprindere. Titu Maiorescu a avut privilegiul de a formula, dintr-o perspectiva imediata, a cunoasterii directe, in chiar anul mortii lui Mihai Eminescu, una dintre cele mai temerare si mai uimitoare previziuni critice, deplin concordanta cu posteritatea marelui poet si cu dezvoltarea literaturii romane:

"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."






O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

Prima iesire a lui Titu Maiorescu in campul criticii literare sta totusi sub semnul comprehensiunii. inainte de a nega, de a inlatura cu bine stiuta vehementa (a se vedea "in laturi!", 1886), criticul explica, ofera, din stiinta sa estetica, nutrita la filozofia germana, invatatura si altora, creatorilor de frumos. Stabileste, prin urmare, limitele inalte pe care trebuie sa le atinga o opera literara, ilustrandu-le cu exemple din creatia anterioara, din Ienachita Vacarescu, Grigore Alexandrescu, Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, negand, de cele mai multe ori, prin omisiune. De altfel, dupa cum mentioneaza criticul in prefata de la editia intai, "O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" se dezvolta in paralel cu intentia societatii Junimea de a alcatui o antologie poetica romaneasca, neimplinita insa, fiindca "din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un numar suficient pentru a compune un volum", "dintr-o colectiune de poezii frumoase" iesind "o critica de poezii rele".

Cand si cand insa criticul coboara in "aceasta infirmerie a literaturii romane" pentru a ilustra modul cum nu trebuie sa se scrie poezie, in acest fel, Titu Maiorescu este primul mare critic_; din literatura romana care face delimitarile si ierarhizarile necesare in domeniul estetic. Daca Mihail Kogalniceanu promova romantismul ca modus vivendi pentru scriitorul roman, influentat indeosebi de romanticii francezi, incercand sa elimine "productiile fara valoare", Titu Maiorescu elaboreaza teoria formelor fara fond si a inaltarii impersonale prin arta, criterii care, declarate sau nu, il vor conduce in intreaga activitate critica. O poezie nereusita este, de fapt, o "forma fara fond", pe care criticul o respinge fara clementa.
"O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867" este o lectie de estetica aplicata pe text, o perfecta ilustrare a teoriilor kantiene si hegeliene (Hegel, "Despre arta si poezie") asupra continutului si rolului artei in raportul dintre om si lumea inconjuratoare.


Ca orice ana, obiectul poeziei are o substanta materiala si una metafizica, ideala, cele doua parti avand o functie conativa de intelegere a intregului, de luminare a nepatrunsului existential. De aceea, nu orice poezie poate purta acest titlu si nu toate scrierile sunt opere literare. Acestea trebuie sa urmeze o anumita "inaltare", sa patrunda spatiul metafizic, sa se desparta de comun si de ordinar, de filozofia neproductiva, sa descifreze "noi cai", fara a le elimina misterul.
"Conditiunea materiala a poeziei" este prima parte a studiului maiorescian si defineste substanta materiala a versurilor, a poeziei in general. Poezia si frumosul sunt doua categorii ce nu pot fi despartite una de cealalta. Materia poeziei se defineste in modul acesta ca esenta, proiectata in imagini percepute de poet si transpuse in forme palpabile, facand ca opera sa fie receptata si inteleasa de lector. Prima dintre conditiunile materiale cere ca poezia "sa destepte prin cuvintele ei imagini sensibile in fantazia auditorului".

Unele cuvinte isi pot pierde insa valoarea semantica expresiva si se impune ca ele sa fie evitate; astfel, cuvantul eminent provine din lat. eminens (din mensa, insemnand "inaltare"), dar cuvantul s-a degradat, spune Titu Maiorescu, notiunea devenind, prin repetata folosire, una banala, prozaica, numind, fara expresivitate poetica, un om inzestrat, avand capacitati intelectuale deosebite. Acest mijloc reprezinta deci alegerea cuvantului celui mai putin abstract, care nu si-a pierdut nota de sensibilitate. Exemplele sunt date din versurile lui Schiller, "Moartea lui Wallenstein":

"Palaria
De amiral mi-ai smuls-o de pe cap", sau din Andrei Muresanu:

"N-ajunge iataganul barbarei semilune".

Shakespeare foloseste in "Macbeth" cuvinte putin abstracte:

"Sa pot rasturna cu viteaza mea limba
Orce te-ar putea departa de la cercul de aur", "cercul de aur" fiind o metafora pentru coroana regala la care aspira Macbeth.
        Al doilea mijloc este alegerea potrivita a "epitetelor ornante", sugestive, apte de a
starni in mintea cititorului imagini puternice. Exemplul dat este tot din "Macbeth", episodul cand Banquo vorbeste cu vrajitoarele:

"Se vede ca intelegeti,
Caci fiecare pune degetul ciuntit
Pe zbarcitele buze", sau o secventa din poezia "Groza", de Vasile Alecsandri: "Galben ca faclia de galbena ceara".

in al treilea rand, personificarile dau, de asemenea, forta expresiva unui tablou:

"Sageata zboara cu voluptate pentru a gusta carnea inimica" (Homer), sau "Sacrilegiul omor a calcat sfantul templu
Al regelui, furand viata din altar" (spusele lui Lady Macbeth, din "Macbeth", de Shakespeare).
Comparatia, metafora, tropul in genere sunt alte figuri de stil ce pot sensibiliza imaginatia cititorului. Versurile lui Heine sunt simple, dar ele dau o imagine completa asupra intregului, a spatiului virtual poetic: "Ca un rege e pastorul,
Tron e dealul inverzit,
Iar coroana e deasupra-i
Soarele cel stralucit".

La Bolintineanu, spatiul nocturn devine luminat de astrul selenar:

"Ca un glob de aur luna stralucea".

Maiorescu se pronunta insa impotriva comparatiilor facile, produse ale mintilor neluminate ale poetilor, astfel de imagini poetice banalizand lumea:

"Toate amantele poetilor nostri sunt ca o floricica sau ca o steluta sau ca amandoua in acelasi timp (lucru mai greu de inchipuit), toti printii, toate aniversarele, toate «zilele marite» sunt ca o stea mare si toate impresiile poetice se desteapta cand canta filomela".

Caracterul antiscolastic al observatiilor lui Titu Maiorescu, reactia contra vulgarizarii lumii in general si a compunerii scolaresti, alcatuite in mod unilateral din floricele si filomele, arata o deschidere spre sferele inalte ale artei, o metoda de largire a orizonturilor, neexistenta insa la poetii domestici. Versurile banale apartin astfel acelui limitativ orizont ontologic, sublim prin lipsa de imaginatie:

"Sus la Petricica
Cand mergea fetica
Si sta ziulica,
Viteii pazea-
isi lua de furca
Si ca o haiduca,
Si ca o naluca,
in tufis torcea".

Comparatiile din acest text nu sunt juste, nu exprima nimic in acest context, imaginile sunt la fel de banale ca lumea inconjuratoare, nu transcend realitatea.
A doua parte a articolului defineste "Conditiunea ideala a poeziei", ca "produs de lux al vietei intelectuale", "une noble inutilite":

"ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simtamant sau o pasiune, si niciodata o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica".

Poezia este, din acest punct de vedere, "repaosul inteligentei" si ea trebuie sa respecte trei cerinte:

"o mai mare repejune a miscarii ideilor", "o exagerare sau cel putin o marire si o noua privire a obiectelor sub impresiunea simtamantului si a pasiunii", "o dezvoltare grabnica si crescanda spre o culminare finala sau spre o catastrofa".

Prima cerinta, a existentei mai multor idei, este ceruta de construirea nemonotona a universului poetic, poezia trebuind sa fie scurta si densa. Abundenta de idei este o conditie sine qua non de realizare abstracta a universurilor ideale. Citatul lui Voltaire:

"Le secret d etre ennuyeux c est de touf dire" pare a fi aplicabil cel mai bine in cazul lui Goethe:

"De sub pamant
Un ghiocel
De-abia iesise
Tinerel.
Veni o albina,
Gusta din el:
Sa stii ca natura
Cand i-a creat
Pentru olalta
I-a destinat".

Imaginea prezentata mai sus poate fi asociata cu aceea a unui paradis vegetal terestru, cu solaritate si abundenta de aer curat.


Ca urmare, poezia nu poate fi socotita plictisitoare.

Exagerarea gandirii, contrastele sunt binevenite in cazul poeziei, exprimand un adevar artistic, cel mai adesea subiectiv. Opozitiile prezent-trecut-viitor ale vietii umane nu fac decat sa accentueze caracterul artistic:

"Ieri eram plin de amor,
Azi patimesc,
Maine-o sa mor:
Totusi gandesc
Astazi si maine
La ieri cu dor" (Lessing, "Cantec spaniol"). Contrastul poate fi evident in poezii ale lui Goethe, "Mangaiere in lacrimi" de pilda:

"De ce, amice, esti mahnit,
Cand veseli toti ne-am strans?
Eu dupa ochii tai cunosc:
Desigur tu ai plans".

Nu toate diminutivele sunt insa binevenite, subliniaza criticul in continuare, cele mai bine folosite fiind in cantecele de factura populara:

"Oltule, Oltetule!
Seca-t-ar paraiele,
Sa creasca dudaiele,
Sa trec cu picioarele./
Oltule, rau blestemat,
Ce vii asa turburat?
Ce te repezi ca un zmeu
Si-mi opresti pe Nitul meu!".

Vulgarizarea este evidenta in versurile unde se canta despre "Costica" si "Liza":

"Doamne, cat e de frumoasa
Lizisoara mea!
Si cat e de dragastoasa
Cand ma uit la ea..."

Stilul aducerii in poezie a "femeii de camera", vegetale, este daunator, implicand o cadere in desuetitudine: c est du style de femme de chambre, va conchide Titu Maiorescu.

Culminarea finala mareste amplitudinea poeziei, o face sa oscileze mai puternic: ca exemple pentru alergarea tumultuoasa a structurii poetice sunt date "Erlkonig" a lui Goethe sau strofe din "Uhland": "Ce zburat, ce vajaire!
E un palc de ciocarlii!
Multe flutura prin arbori,
Alte zboara pe campii;/
Una sus la cer se urca
Pe scara cantului sau;
insa cea mai cantareata
S-a ascuns in pieptul meu".


Poezia nu trebuie sa contina asadar, in mod explicit, referiri la prozaicele ocupatii cotidiene, ci trebuie sa transceanda granitele realului, cu nota de expresivitate necesara. Oamenii pozitivisti, cu o gandire geometrica, exacta, au o mai mica disponibilitate expresiva si artistica. Un exemplu, neremarcat de Titu Maiorescu, este totusi cel mai mare poet roman, Mihai Eminescu, care, asa cum vor constata oamenii secolului XX, introduce in poeziile sale o teorie dincolo de limitele actuale ale teoriei relativitatii: zborul Luceafarului nu se supune nici uneia din legile cunoscute, pare sa le modifice, iar timpul nu se mareste si nu se micsoreaza relativist, ci pare sa se contraga in nimicul originar din care a aparut, in locul unde salasluieste Demiurgul. Cu toate aceste limite, uneori prea marcant subliniate de urmasi, de pilda de catre George Calinescu ("Estetica poetica a lui Maiorescu este hotarat rudimentara. De altfel toate ideile temeinice ale criticei noastre ca si toate platitudinile vin de la Maiorescu"), meritele criticului nu pot fi puse la indoiala. Maiorescu face o munca de pionier in critica literara, in clasarea operelor cu adevarat valoroase si dispensarea de cele fara valoare, intr-un moment hotarator, pregatind terenul pentru una dintre cele mai fertile perioade creatoare din literatura romana, epoca marilor clasici.