Studiul critic al lui Tiru Maiorescu din 1889, memorabil prin previziunea finala asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este o prima incercare in critica literara romaneasca de a contura un portret moral si intelectual al lui Mihai Eminescu:

"Daca ne-ar intreba cineva: a fost fericit Eminescu? am raspunde: cine e fericit? Dar daca ne-ar intreba: a fost nefericit Eminescu? am raspunde cu toata convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma cea mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste; si chiar acolo unde din poezia lui strabate indignarea in contra epigonilor si a demagogilor inselatori avem a face cu un simtamant estetic, iar nu cu o amaraciune personala."

Eminescu facea totul cu o seriozitate si o competenta intelectuala iesita din tiparele obisnuite:

"era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind", "lipsit de orce interes egoist", toate asezate sub semnul unei seninatati abstracte.

Rememorarea unor scene de la Junimea releva detasarea olimpiana cu care isi prezenta propria creatie, dupa ce lucrase in nenumarate variante la ea:

"Cand venea in mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care ii castigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o facuse, o refacuse, o rafinase, cautand mereu o forma mai perfecta, o cetea parca ar fi fost o lucrare straina de el. Niciodata nu s-ar fi gandit macar sa o publice: publicarea ii era indiferenta, unul sau altul din noi trebuia sa-i ia manuscrisul din mana si sa-l dea la «Convorbiri literare»".


Remarcabil este portretul de "om al timpului modern" pe care criticul i-l face cu exacta intuitie:

"Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta sub semnul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filozofiei, in special a lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celei crestine si buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti."

Versurile lui Eminescu arata "profunda lui emotiune asupra inceputurilor lumii, asupra vietei omului, asupra soartei poporului roman."

Poeziile lui Eminescu sunt strabatute de un fior transcendent, pentru ca descopera, in mod obiectiv, un adevar esential asupra amorului, asupra realitatii naturii sau a simtamantului national. Eminescu valorifica "povara suferintei mute prin farmecul exprimarii".


Concluzia criticului nu poate fi decat una singura, remarcabila prin adevarul ei de necontestat, confirmat peste timp:

"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."