Stefan
Augustin Doinas (1922-2002).
Este absolvent la Facultatii de Litere
si de Filozofie a Universitatii din Cluj (1948). Debuteaza in "Jurnalul
literar" al lui G. Calinescu (1939). isi inregistreaza debutul
editorial cu volumul "Cartea mareelor" (1964). Scrie
balade in stil parabola, dintre care cele mai cunoscute sunt "Sf.
Gheorghe cel fals", "Crai de ghinda", "Balada intrebarii
lui Parsifal", "Balada celor trei puncte de vedere".
"Mistretul cu colti de argint", capodopera sa, este un poem al idealului,
ca "Noaptea de decemvrie", de Alexandru
Macedonski. Volumele
de versuri: "Cartea mareelor" (1964), "Omul
cu compasul" (1966), "Semintia lui Laokoon" (1967),
"Alter-ego" (1970), "Anotimpul discret"
(1975), "Alfabet poetic" (1978), "Hesperia"
(1979) "Vanatoare cu soim" (1985), "Interiorul
unui poem" (1990), "Lamentatii" (1993).
Poezia
"Mistretul cu colti de argint", elaborata intr-o prima
varianta in 1945 si initiind o serie de nouasprezece balade in volumul
"Omul cu compasul" (1966), este o parabola moderna
cu aspect baladesc, in sensul dat de programul Cercului literar de la
Sibiu si de eseul lui Radu Stanca "Resurectia baladei"
(1945). Epica baladei dezvolta motivul vanatorii initiatice,
combinat cu cel al cautarii idealului, ilustrat in mari opere
din literatura romana si universala, de pilda "Noaptea de decemvrie", de Alexandru Macedonski, sau "Moby Dick", de Herman
Melville.
Un
print din Levant cauta un misterios mistret cu colti de argint, vanarea
acestuia devenind obsesia propriei vieti. Proba are caracter initiatic,
reiterand, in plan real, practici . Arhaice, precum tinerii de altadata
intrau in pestera ursului cu mainile goale sau Ghilgames pleca in cautarea
nemuririi.
Este de fapt incercarea orriului superior din cele mai diferite
epoci de a da un sens inalt vietii, de a iesi din platitudinea existentei
comune.
Printul din Levant este un rebel, care nu accepta viziunea banala
asupra vietii si sfaturile oamenilor obisnuiti, pentru care vanatoarea
are numai scop pragmatic, fara implicarea unor mari idealuri, devastatoare
in cele din urma pentru fiinta umana:
"- Stapane...
mistretul
acela nu vine pe-aici.
Mai bine sa-abatem vanatul cu coarne,
ori vulpile
rosii, ori iepurii mici".
Fantasma ce-l cheama, il provoaca si
in cele din urma il rapune se afla dincolo de puterile sale, in sfera
cea mai tulburatoare a idealului greu de atins, in ciuda eforturilor
supraomenesti de a infrange animalul vrajit, "cu colti de argint", care poarta atributele certe ale fantasticului.
Aceasta fantasma
apare peste tot, metamorfozeaza gradat intregul peisaj, fiecare stralucire
de apa, iarba, luna, simboluri ale idealului obsesiv, dorit cu ardoare,
fiind decodate in m real, cu dispret crescand, de slujitorii marunti:
"- Priviti, cum se-nvarte facandu-ne semn
etul cu colti de
argint, nu departe:
veniti sa-l lovim cu sageata de lemn!...
- Stapane,
e apa jucand sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet
Dar el
raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si apa sclipea ca un colt de mistret".
Aceasta este secventa-nucleu a textului poetic, reluata ca
un laitmotiv specific structurii baladei, cu modificari subtile de
termeni-simbol, printr-un joc savant al paralelismului si al simetriei.
incercarile sunt trei, ca in orice poveste mitica, reluate prin amplificarea
eforturilor de cautare si prin schimbarea armelor de atac. Poezia
creeaza astfel simetrii perfecte, fiecare secventa narativa
dobandind simbolistica si expresia poetica adecvata. in prima incercare,
mistretul se metamorfozeaza in "apa jucand sub copaci", in a doua devine "iarba jucand sub copaci, in cea de a
treia, in preajma mortii printului, intr-o proiectie cosmica, "luna
luncind prin copaci".
La randul lor, elementele naturii iau,
in viziunea printului,
infatisarea idealului, a unui "colt de mistret".
Armele
se substituie si ele, pe masura dificultatilor ivite in cale: sageata
de lemn, de fier si de foc. Atitudinea slujitorilor
amplifica gradat dispretul omului comun pentru inutila cautare, din
punctul lui de vedere, a idealului:
"zicea servitorul privindu-l istet", "zicea servitorul zambind indraznet", "zicea servitorul razand cu dispret".
Moartea printului este arhetipala:
asa cum Ghilgames nu reuseste sa stea treaz nopti in sir
pentru a dobandi nemurirea si, cand pune mana in sfarsit pe planta
nemuririi, o pierde ca urmare a unei neglijente, nici printul din
Levant nu poate rapune mistretul cu colti de argint. Acesta, ca o
revarsare stihiala, il rapune "Dar vai! sub luceferii palizi
ai boltii
cum sta in amurg, la fevor aplecat,
veni un mistret urias,
si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat."
Ironic,
in fihal, slujitorul admite interpretarea printului:
"- Stapane,
mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohaind sub
copaci".
Martori la aceasta moarte rituala stau luna, apa, ce
sclipesc stins, ca un colt de argint. Precum in vechile legende germanice,
pline cu varcolaci si animale fantastice, genii ale razboiului, printul
devine "pasare neagra" ce "sta-n luna si plange".
Poemul
este o scriere emblematica, pe teme romantice tarzii, moartea printului
devenind o apoteoza a idealului si a disperarii umane. in aceasta
interpretare se inscrie imaginea codrului metaforizat, "inima
neagra de codru", a padurilor nepatrunse, eminesciene, a scorburilor
ascunse in care se poate ascunde vanatul. Animalele de prada isi schimba
zilnic forma, "copita si blana si ochiul sticlos".
Epitetul
"sticlos" denota ferocitatea extrema, cruzime rara, de care
servitorii se feresc cu groaza; pentru print, vanatul mai mic nu este
valoros, iepurii sau "caprioara cuminte" sau linxul"
cu ochi sclipitori".
Printul
doreste sa loveasca mistretul cu sageata de lemn, apoi cu sageata
de fier si, in cele din urma, cu sageata de foc. Mistretul este insa
un animal mitic, care nu poate fi ucis cu usurinta. Se poate observa,
in structura interna a poemului, o adevarata simetrie a motivelor
si o gradatie accentuata a cadentei, tensiunea amplificandu-se pe
masura ce poezia este citita. Alungarea mistretului se face "peste
plaiuri", printre copaci, prezenta animalului protejat de zeita
Artemis fiind simtita sub forma unor sclipiri de lumina nepamanteana.
Moartea
printului este, in cele din urma, o
alegorie, cosmicitatea
sentimentului de integrare in natura amintind de epopeile indiene.
in momentul crepuscular in care mistretul loveste, natura isi schimba
infatisarea, devine funebra, ca un
doliu cosmic:
"Dar
vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta in amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul
roscat.
- Ce fiara ciudata ma umple de sange,
oprind vanatoarea
mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda
frunza ma bate mereu?".
Printul intra in nefiinta fara a-si da
seama, raspunsul fiind dat mereu de servitor:
"- Stapane,, imistretul
cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohaind sub copaci,
Asculta cum latra copoii gonindu-l ...
Dar printul raspunse-ntorcandu-se:
- Taci
Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sa suni pana mor, catre
cerul senin...
Atunci asfinti dupa crestete luna
si cornul suna,
insa foarte putin."
Beatitudinea
mortii, similara cu aceea a emirului din
"Noaptea de
decemvrie", de Alexandru Macedonski, este intemeiata pe o filozofie a tacerii:
cu printul moare intreaga natura, iar universul isi opreste pentru
un moment miscarea, adaptandu-se formelor fixe, statice. Daca printul
urmareste tinta aflata tot mai departe, servitorii nu observa limita
dintre real si ireal decat atunci cand este mult prea tarziu.
Printul
opereaza cu dimensiuni proprii ale limbajului, cu perceptii totale
asupra naturii. Pentru el, mistretul nu este o fantoma, ci o tinta
concreta, pe care o urmareste prin toate metodele, cu ochii mintii
si prin fapte.
Printul deceleaza limita diafana a lumii ascunse, sesizeaza
inefabilul prezent dincolo de formele aparente ale naturii, incercand
sa reconstituie o alta realitate, arhaica. El este vanatorul arhetipal
prin excelenta, dar se transforma in vanat: fiara pe care o vaneaza
este o entitate negativa, un demon al timpurilor uitate, iar moartea
lui echivaleaza cu
lipsa de putere in fata fortelor ascunse malefice ale naturii.
Printul urmareste iluzia, punctele inca negre de pe o iluzorie harta a cunoasterii, si reuseste sa perceapa aceste functii aparte.
Intreaga
natura participa la aceasta conspiratie a uciderii printului, moartea
sa fiind marcata de aparitia unei pasari negre pe luna, ceea ce simbolizeaza
intrarea pe un taram negativ, al timpurilor revolute, cand lupta dintre
Lumina si intuneric nu era inca decisa. S-ar putea vorbi si de elemente
maniheiste in poezia lui Stefan Augustin Doinas: moartea printului este
o infrangere temporara a fortelor binelui, a lumii apartinand sferei
ideatice pozitive.