"Elegie in gama majora" este scrisa in 1944, proband o surprinzatoare maturitate artistica a poetului, care atinge temele esentiale ale creatiei sale si amplitudinea stilistica prin care acestea dobandesc o irepetabila originalitate. Conditia creatorului, a poetului, se defineste aici prin nazuinta spre singuratate, prin despartire.

Pentru implinirea menirii sale, eul liric se elibereaza chiar de iubire, careia ii dedica o "elegie in gama majora", in tonuri de tristete asumata, care sa faca despartirea mai usoara. Iubitei ii sugereaza sa se conformeze rigorilor "Decalogului" biblic, prin porunca a doua, devenita lege morala:

"Sa nu-ti faci tie chip cioplit din mine
si nici sa nu te-nchini sub fum inalt".


Eul liric, ipostaziat in creator insingurat, accepta ideea parasirii de catre iubita ca un gest izbavitor, avand in acelasi timp convingerea ca fetisizarea artistului nu este benefica in sfera inalta a creatiei, imitarea fiintei divine, prin laude si ofrande, fiind neavenita si pagubitoare. Poetul face distinctie intre frumusetea sa, ce poate inspira patimi erotice, pagane, si fiinta spirituala, dedicata implinirii prin creatie:

"Frumusetea mea de bronz pagan ramane
un idol pentru cerul celalalt".

Poetul lasa iubitei toata libertatea trairii plenare a sentimentului erotic, compensarii neimplinitilor in dragoste in alta "vecinatate":

"Saruturile indelung schimbate
sa-ti infloreasca azi altundeva,
cu alte cantece-n vecinatate,
cu alte talcuri in tacerea ta."

Iubirea defuncta, "placerile", fruct al pacatului, pot fi inselatoare, false, "vopsite", incat despartirea ar trebui sa devina mai usoara:

"Placerile ca luntrile vopsite
si-au sters de ape botul lor rotund,
iar clipa amintirii fericite
e doar o scoica de sidef pe prund."

Simbolul scoicii potenteaza sensurile poeziei, ca simbol al increatului ce asteapta clipa regenerarii, semnificand un nou inceput, intr-o iubire noua, mai profunda.
Nici amintirea dragostei nu trebuie transformata in fetis:

"Sa nu-ti faci chip cioplit din amintire
si nici la jaruri vechi sa nu adasti.
Consolatoare, o vopsea subtire
aplica gandurilor alte masti."

Dragostea, "amarul sfant, gustat de-atatea ori", este un sentiment meteoric, ce se pierde acum in departarea marii, in neant:

"Desprinde luntrea de la tarm si du-te.
Precum se pierd in ceruri meteori,

se stinge-n golful dragostei pierdute
amarul sfant, gustat de-atatea ori."

Departarea iubitei este sugerata prin simboluri sublime. Poetul e omul uitat pe un tarm, ultimul in cercurile vietii, ucis cu fiecare vasla trasa catre larg:

"Lasandu-ma uitat, tu ma ucide
cu fiecare vasla, ca pe furi.
O trestie de suferinti lichide
sa cante-n delta spumegand, la guri."

Delta este punctul de transcendere a lumii, inceputul inceputurilor, un purgatoriu pentru mintea eliberata de canoanele lumii reale. Metafora "trestie de suferinti lichide" se contrapune lumii feerice a visului, eternitatii. intoarcerea iubitei la starea de puritate, la primordialitate se traduce ca o ultima despovarare de iubirea pamanteana, pagana, un accident efemer, care nu trebuie regretat:

"Dar sus, langa izvoare vechi, sub stele,
cum nu dai jertfa unor zei straini,
sa nu jertfesti nimic absentei mele
si nici frumusetii ei sa nu te-nchini."

Poetul, creatorul, artistul, abstras tentatiilor terestre, care sublimeaza perceptia lumii in simboluri inalte, stiind ca si zeii sunt muritori, prefera risipirea in lucruri, intr-un panteism ciudat, aflandu-se totusi in apropierea iubitei:

"Ci pierde-ma in casa, printre lucruri:
sa putrezeasca bronzul vanzator.
Iar tu, neauzindu-l , sa te bucuri
ca-n pragul altei lumi chiar zeii mor."


Bronzul care putrezeste semnifica perisabilitatea artei, a insesi creatiei divine, uitarea lumii in matrice indefinibile, incapacitatea creatorului, chiar a demiurgului, de a descifra mecanismele entropiei generalizate, a lumii aflate, inca de la nastere, intr-un neoprit declin. Avalansa entropica, de care nici zeii nu pot scapa, este sugerata prin fluiditatea versurilor si a ritmului, si indeosebi prin verbe, care exprima de regula trecerea rapida a timpului:

"a ucide", "a muri", "a putrezi", "a pierde", "a jertfi", "a spumega".



Titlul poeziei conduce la ideea existentei unui univers suprareal, situat la limita dintre cele cunoscute, care poate fi reglat de o "cheie" a gamei majore. Tonul poeziei este insa trist, pentru ca ea sugereaza finitudinea, lipsa de incercare, o nota expresionista fiind inclusa subiacent in text. Cerurile se distrug, astrele se supun unei miscari haotice, apocaliptice, zeii mor, iar in lumea noua care vine nu le mai ramane nici macar amintirea. Uitarea omului si a vechii lumi genereaza incercarea de transcendere, de gasire a unui nou liman, din acest efort nascandu-se tensiunea lirica extraordinara a unui nou inceput.