Razvan Petrescu isi face debutul in volumul  de proza scurta "Debut 86", publicand si alte volume de proza scurta:

"Gradina de vara" (1989), "Eclipsa" (1993), "intr-o dupa-amiaza de proza scurta "Debut 86", publicand si altele, toate premiate, Banala scena a gasirii unui craniu uman dezvolta un neasteptat scurt circuit temporal, pana in epoca lui Shakespeafe. Tablou al lumii cotidiene, tenebros prin consecinte:

"Zgomotul infundat al cazmalelor se pierdea in rapaitul ploii. Cei trei oameni lucrau fara chef, tacuti, clefaind prin noroi."

Autorul surprinde o scena obisnuita de lucru, dintr-un timp al societatii "avansate", care nu elimina insa munca manuala:

"Santul se adancea si ei dispareau incetul cu incetul in maruntaiele lui. Din strada nu li se mai vedeau acum decat urechile caciulilor, imbibate cu apa".


Descoperirea scheletului se produce pe fondul unui umor cazuistic:

"Se auzi un zgomot sec, apoi un parait. Pe urma nimic. Sefule, ce faci acolo? Liniste. Sa stii ca asta si-a rupt vreun os, dracului. Hei, raspunde dom le odata! Begonie isi iti capul peste buza santului."

Se observa cum naratiunea trece de la persoana a treia, impersonala, marcand o departare a naratorului de istoria narata, la persoana a doua, ce apropie planul, realizand parca o translatie a aparatului de filmat. Craniul gasit este o mica opera de arta:

"Ei, ce ziceti de asta? Nu ca-i o minunatie? il ridica, invartindu-l pe degete. Laur si Trandafir se holbara la tigva murdara, apoi izbucnira in ras. Cum de-o fi ajuns asta acilea?"

Craniul este insa, surprinzator, un receptor al memoriei ancestrale, revolute, provocand o regresiune mentala, de acelasi tip al Veronicai Btihler, din nuvela fantastica "Tinerete fara de tinerete", de Mircea Eliade. Gratie acestui transfer al memoriei regresive, Laur se trezeste vorbind limba engleza, intr-o forma oarecum arhaica, pe care niciodata nu o stiuse:

"ALAS! POOR YORICK! I KNEW HIM... HE HATH BORNE ME ON HIS BACK A THOUSAND TIMES [...] HERE HUNG THOSE LIPS THAT I HAVE KISSED I.KNOW NOT HOW OFT" (Vai, bietul Yorick! L-am cunoscut... De mii de ori m-a dus in carca [...] Aici se deschideau buzele, pe care le-am sarutat de-atatea ori" (W. Shakespeare, "Hamlet", traducere de Ion Vinea). Laur incepe asadar sa vorbeasca engleza lui Shakespeare, manifestare lingvistica starnind nedumerirea tovarasilor de lucru:


"Ce dracu spui ba, acolo, te-ai ticnit? [...] Trandafir si Begonie se privira lung. Ma baiatule, vorbeste ma, ca omu , ce-ai. Doamne sfinte! Ca nu te-oi fi matolit dintr-un gat de slibovita. [...] Ce dracu te-a apucat?" Revirimentul lingvistic, transgresiunea lexicala in timp se opreste brusc, tot asa cum s-a produs; printr-un proces similar cu cel al aparitiei lui, bratele memoriei se intrerup:

"Dintr-o data, sunetele se ghemuira si el tacu. Cu o miscare stangace aseza craniul pe pamant si inchise ochii."

Revelatianu este inteleasa nici macar de receptorul ei:

"Nu-s ce-mi veni, spuse el incet".


Titlul scurtei povestiri este o resurectie a fantasticului intr-un spatiu prin excelenta lipsit de elemente hierofanice, profanizat de banalitatea cotidiana si de avalansa tehnologica a ultimelor decenii. Romul Munteanu, in capitolul "Timp si spatiu in noul roman" din "Noul roman francez. Preludii la o poetica a romanului" (1973), noteaza:

"Timpul apare astfel, dupa cum observa Michel Butor, ca un traseu. Dar legatura pe care o stabileste un asemenea traseu intre evenimentul A. si B., presupune o anumita spatializare a timpului, o fixare a.sa intr-un cadru, reprezentat de insasi realitatea istorica sau fictiva pe care o circumscrie. Cand Georges Perec reprezinta in romanul sau «Lucrurile» proiectia unei anumite dorinte in viitor, universul reificat din aceasta opera choisiste apare sub forma unui spatiu interior, excesiv de incarcat de lucruri. [...] Exista astfel un anumit spatiu evocator, inscris in mod programatic intr-o dimensiune temporala. Asa cum se poate vorbi de un timp gol si de un timp plin, la fel putem constata prezenta unui spatiu vid si a unui spatiu plin. Reveurul din «Lucrurile» lui Georges Perec realizeaza prin proiectarea dorintei in viitor, un spatiu plin, prin care este extrapolat din prezentul gol. Relatia timp-spatiu este permanenta in roman. De aceea, numai discutarea ei in ansamblu ni se pare avantajoasa pentru intelegerea cat mai completa a unor elemente de poetica a prozei. [...] Viziunea filmica a timpului si influenta profunda pe care aceasta a avut-o asupra romanului, a demonstrat de multa vreme ca timpul istoric a inceput sa fie puternic concurat de timpul interior."


Aici, timpul atimp se afla in competitie cu timpul istoric si al povestirii, pentru a realiza intruziunea fantasticului, dintr-un spatiu complex, in care dimensiunile si granitele dispar in mod evident. Perceptia se mareste succesiv, pentru a se retrage apoi in propria-i carapace.