"El reprezenta vointa de viata a unei colectivitati, graiul devenit expresie a unei provincii sfisiate si prinse intr-o actiune straina de idealurile ei. Poetul activist avea misiunea sa cheme la ordine, rascolind sensibilitatea etnica, s-o intretie, in vederea faptelor istovitoare. Glasul «patimirii» sunase grav si definitiv in primul volum de Poezii" - scria Pompiliu Constantinescu (in Studii si cronici literare, Editura Minerva, 1981, p. 102), legind creatia lui Octavian Goga de tragedia Ardealului si subliniind misiunea pe care si-a asumat-o poetul de la primul volum de versuri.
Poezia Plugarii, atit de mult si sirguincios interpretata de elevi in sensul oprimarii clasei taranesti, nu incepe cu imagini ale suferintei "plugarilor", ci ale suferintei poetului; vocea lirica apartine chiar unuipoer:
"al vostru-i plinsul strunei mele", "al meu ecintul".
El da glas insa durerii tuturor, strinsa in inima lui, durerii unui intreg pojpor lipsit de "noroc" (,.Norocul nostru-al tuturora"), spe-rind o reintoarcere a dreptatii pentru acest neam. Oboseala si jalea lui isi gasesc alinare in scinteirea sperantei rasarite numai in universul, coplesitor prin suferinta si frumusete, al taranilor, numiti . "plugari", cum se stie, ca semn al legaturii lor cu pamintul.
Intreaga
poezie este o tinguire, ceea ce in folclor s-ar numi doina, iar
in literatura culta, elegie. Pulseaza in text comuniunea durerii
poetn] u suferinta plugarilor, martiri ai gliei, unica speranta a renasterii
intregului neam. in unele credinte religioase, a-pare un trimis al divinitatii
care trebuie sa aduca mintuirea, salvarea poporului; acest trimis se
numeste Mesia. intrucit Goga intelege ca plugarii au darul si misiunea
de a mintui, adica de a salva, neamul
romanesc, rolul lor este mesianic; din acest motiv s-a vorbit despre mesianismul poeziei lui Goga. Cei care din vointa divina au de
indeplinit o misfune pe acestpammt sint supranumiti "alesi" (alesi
de Dumnezeu). Taranii lui Goga sint astfel de "alesi" - "cei mai
buni copii ai firii", dar prin contrast, in .acelasi spirit al
vechilor credinte, ei suporta durerea intregii lumi. infratit cu ei
in durere, poetul plinge suferinta comuna: ,/ll vostru-i plinsul
strunei mele"; dar plinsul strunei (poezia) e plins
"neputincios", e "cintare in pustie" a ialei. Cei ce vor
razbuna,inrobirea poporului sint numai plugarii. Poetul realizeaza
un portret colectiv al acestora, vazindu-i ca receptacpl de haruri fdajuri
divine) ceresti pentru a revela a-devarul ca ei sint "alesii . Ii vede
infratiti cu marele univers, cu cerul, a carui sfinta seninatate
o poarta in ochi (oglinda a sufletului), cu pamintul - cu
"milostiva glie", a carei "floare" si "frunza" ii recunosc
drept frati (frati buni ai frunzelor din codru;
Copii ai mindrei
bolti albastre ). Ei au capacitatea de a renaste ca insasi natura:
"E
primavara pe cimpie,
Si-n ochiul vostru-i primavara."
Natura
e vazuta animist, asa cum o priveau oamenii in primele timpuri ale lumii,
adica insufletita, personificata.
"in
pacea serilor de toamna" "bordeiasul de paie" se umple de
stralucirea minunilor din basme, Cosinzeana, craii si zinele balaie
coboara numai la ei. Imaginile asociate ale cosmosului, de o nes-firsita
puritate si fragezime, sclipirile feerice ale povestilor fantastice,
destoinicia si vitalitatea lor de frati ai codrului, demnitatea si
libertatea spiritului lor de "copii ai mindrei bolti albastre"
dramatizeaza si mai intens, prin contrast, nedreapta existenta istovitoare.
Dar insasi "roua suferintei" care le innobileaza chipul ii ridica
deasupra durerii lui. Ei, cei mai vrednici, sufera precum urmasii
lui Crist, "sfintind" tara.
Spre
deosebire de/wef, care "plinge", durerea taranilor e muta. Plinsul
strunei nu poate mintui, in vreme ce din "pacea obidirii", mult
mai adinca, si nesfirsita ca marea, va izbucni apocaliptic "viforul
infricosat" al dreptatii, izbinda, gloria binemeritata a neamului.
>
.
Esente tematice precum supliciul obstii taranesti, virtutile ei morale,
fraternizarea cu natura, suavitatea si bogatia creatiei populare
ca expresie a sufletului sensibil al plugarului, nu sint deloc noi;
le. Aflam la multi poeti. Trebuie sa sesizam ceea ce este unic in
poezia lui Goga, cu adevarat un mare poet roman si patriot ardelean
(nascut la Rasinari, linga Sibiu).
In
tinutul liric al lui Octavian Goga sufletul taranului se gaseste
intr-o suferinta necurmata, mai curind blinda, molcoma, precum un
jar acoperit, dar care umbreste intregul univers. Si "codrii verzi"
si "fluturii" si apele si cerul, totul este contaminat de "jale".
Goga vede in taran numai "un om al pamintului", numai "jalea"
acestuia.
.
Oare
nu exista in lumea satului si aspectul sarbatoresc, cosbu-cian sau
chiar voiosia, cam prea ingrosata, e drept, a seninului
f Alecsandri?
Desigur, Alecsandri infrumuseteaza exagerat satul, il idealizeaza. Dar
nu iubeau si acesti poeti poporul, on nu sufereau pentru el? "Sint suflet
din sufletul neamului meu" - scria Cosbuc. Viata taranului nu e
o permanenta petrecere, dar banuim ca nici un chin nesfirsit nu poate.
fi. Exista, deci, un anumit mod de a privi si intelege, de a selecta
o realitate si acesta se numeste viziune. Viziunea lui Goga e sumbra.
De ce este mai multa tristete si atit de apasatoare la acest poet? E
o intrebare dificila. Toata poezia lui Octavian Goga e foarte dificila
si acest lucru ne determina sa apelam la marii specialisti in literatura.
G. Calinescu observa ca e la mijloc "un inefabil de origine metafizica";
ar fi vorba mai mult decit de o nedreptate sociala si politica, de o
tristete adinca de popor vechi, batrin, "imbatrirut in experienta cruda
a vietii".
A-ceasta nu inseamna ca nu exista cauze istorice si
imediate, ci largeste doar intelegerea poeziei ardeleanului, poezie
care seamana cu o litanie, cu o rugaciune a unui suflet intr-adevar
rupt din stra-vechimea neamului si indurerat de soarta acestui popor
tara noroc.
A
doua trasatura distincta in cazul liricii lui Goga e mesianismul ei,
ce o apropie de gindirea religioasa, de credinta in forte de deasupra
omului, in puterea divina ce rostuieste destinul unui popor. Amintim
atasamentul poetului pentru practicile rituale stramosesti, pentru
atmosfera ortodoxa, care, in Ardealul atita vreme rupt de tara, reprezentau
sprijinul cel mai inalt al obstii romanesti. Exista in toata lirica
sa despre lumea satului o recurenta (revenire) a termenilor religiosi;
o remarcam si in
Plugarii: altarul, mila cerului, roua suferintei
care stirneste chitul in pustie, pacea obidirii, "infricosatul vifor
Al vremilor razbunatoare" ("Ziua judecatii" este un motiv
crestin, numai ca la Goga nu il intelegem ca judecata a lumii, ci ca
asezare pe tron a dreptatii pentru neamul romanesc.) Sint ecouri ale
textelor cu caracter sacru.
Revelatoriu
in acelasi sens e si faptul ca nu omul isi deschide sufletul spre natura,
ci parca natura li
infiaza pe tarani:
cernii ai boitei,
blind tainele vi le desface, milostiva glie (giia-mama), frunza
va
cunoaste, floarea
va stie.
Fiinta
plugarilor, creata din cele mai pure esente ale universului, desavirsita
prin munca si suferinta, acoperita cu urzeala de "lacrimi si sudoare", poate
vedea o alta realitate, una a miracolelor, a perfectiunii.
Trebuinta de frumusete si de dreptate absoluta este a tuturor, dar pe
acestea le vad numai cei care le merita, numai pe ei ii viziteaza Cosinzeana,
de aceea doar ei sint creatorii povestilor. Artistul e si el un "ales"
al cerului. Plugarii dobindesc si acest dar, care le impodobeste spiritul.
Ultima
strofa pune in paralel -cele doua existente: a poetului si a taranilor,
paralela care taie textul in doua jumatati; prin pronume se stabileste
o relatie de divergenta si de convergenta- in mod simultan: al meu,
a mea - lacrima, jalea si a voastra - pacea obidirii. Suferinta comuna
daruieste unuia tinguire, celorlati "pace".
E o trasatura definitorie
a robilor gliei aceasta smerenie in suferinta.
Ei
sint oameni care indura pina la moarte pentru xa intr-o zi se va dezvalui
cu glorie adevarul si dreptatea lor. Aceasta se numeste atitudine martirica
si constituie un comportament propriu sfintilor. Plugarul nu indura
doar pentru sine, ci pentru salvarea tuturor:
"Norocul nostru-al tuturora".
Suferinta I6r e rodnica.
Dupa
cum se poate constata si Octavian Goga idealizeaza pe taran.