Desi continua in chip nemijlocit, din punct de vedere tematic, poezia lui George Cosbuc, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile i Octavian Goga au un timbru specific, imbinind adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (rqbiti inca in "in­strainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezro­birii si platii nedreptatilor indurate.

"Am vazut in scriitor un ele­ment dinamic, un rascolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa pro­fesiune de credinta si arta poetica totodata.

Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epu­rata (curatita) de elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incit punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic eve­niment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt ver­suri fiecare, portretul complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.
Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intune­ricului ("umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake insemne funerare precum: Jalea si sfiala", "cint pribeag", "sa plinga", "risipirea", "eu pling".

Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud:

"Cununa ta de zile si de visuri
Au impletit-o rele ursitoare".

Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate ("balaie", "frunte de zapada", ochi "limpezi", "miini frumoase"), in prim-plan aparind datele psihologice, in primul rind puritatea morala a tinerei in­vatatoare:

"Copil blajin, cuminte prea devreme", "sfielnica", "din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire ("fecioara", "pe buza ta n-a tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor:

"A vremii noastre dreapta mucenita".


Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale sa­tului traditional ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), "das­calita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii de rind din stat: batrinii care o asculta cu drag citin-du-le din cartile sfinte ("scriptura", "ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta feciorilor "dusi in slujba la-imparatul", fetele care invata cusaturi alese de la "domnisoara".


implmindu-sj cu har menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji "copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, ti- nara invatatoare incearca un sentiment de zadarnicie, de insatis­factie, amplificat de ciripitul unui "pui de rindunica".

          .
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii:

"a-murg", "toamna mohorita", "podoaba... bolnava", "cadelniti", "fu­mul de tamiie".

"Cintul pribeag" de la inceput se transforma in "Povestea ta, frumoasa domnisoara...."



Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plingindu-l , jelindu-l , se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, e-vocindu-i faptele bune din timpul vietii, intimplanle memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tinara invatatoare, adresindu-i-se direct. De observat, in acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua ("tu nu-mi rasai in zare"; "tu esti din leagan..."

, "...ochilor tai limpezi", "buza ta", "cununa ta", "fruntea ta" etc.) si vocativele ("copil blajin", "fecioara", "frumoasa domnisoara").
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de inceput si de sfirsit "si sur­prinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credin­tele in legatura cu soarta ("ursitoarele") si cu neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in carjile de invatatura ale bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani in tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular ("blajin , "pri­beag", "prinos", "altita", "soptesc", "ulicioara", "grijind % "fragar", "sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor religioase ("muce-iiita", "ispita", "ceaslov", "scriptura") si cu termeni legati de bise­rica ("strana", "cadelniti", "tamiie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.

In cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al das­calitei prinde un contur ferm, inscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete.
Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) in inima si in minte imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti sintem in stare sa refacem, in cuvinte, aceasta imagine, sa rea­lizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar intot­deauna cu caldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu (Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori romani.