Pentru
Nichita Stanescu, timpul si spatiul se contopesc dupa o vointa demiurgica,
prin transcenderi si decalaje temporale, cum se intampla in "Poveste
sentimentala".
Poetul poate fi comparat, prin mesajul incriptat
in versuri, cu Rimbaud, Baudelaire sau Mallarme. Poezia "in
dulcele stil clasic", aparuta in volumul cu acelasi titlu din
1970, contine tema, des uzitata, a trecerii timpului, a
schimbarii, panta rhei. intr-o oarecare masura, prin tonalitatea
baladesca, poezia aduce aminte de trubaduri ca Jehan Bodel, Guy de Coucy,
Thibaut de Champagne (1201-1257), Richard Inima de Leu, Gace Brule ("Aube"),
sau de creatiile de altadata ale poetului Charles d Orleans (1394-1465).
Nota de amaraciune a lui Nichita Stanescu, in acelasi ton cu a lui Charles
d Orleans, care spunea ca "soarta nu i-a prea suras", denota
o criza existentiala profunda in relatia cu fiinta feminina. Poezia
galanta este reluata aici, dar cu un alt sens: geneza se repeta, dar
sta sub semnul efemerului, este trecatoare. Galateea, femeia din mitologia
greata, nascuta dintr-o statuie cioplita de Pygmalion si insufletita
de zeita Afrodita, izvorata aici din sufletul genuin al poetului, se
indeparteaza cu pasi repezi:
"Dintr-un bolovan coboara
pasul tau
de domnisoara".
Mitul pietrei il apropie oarecum pe Nichita
Stanescu de observatiile criticului literar francez Roger Caillois,
acesta considerand ca tot ceea ce este in aparenta mort, fix in natura,
se poate trezi prin spiritul zeilor marunti sau al magilor. Pentru ca
toate elementele naturii, lemn, piatra, pamant, noroi, pot lua forma
si viata, conduse de "duhuri inferioare", cu o durata mai
mica sau mai mare de existenta.
Relatia
poetului cu fiinta iubita este insolita, contemplativa, mai curand asistand
la aparitia ei, ca in mitul Galateei:
"Dintr-un bolovan coboara
pasul tau de domnisoara",
creatia poetica producandu-se parca de
la sine. Geneza are loc, la fel ca la sculptorul grec, dintr-un
bolovan, simbol evocator pentru incremenire sau pentru perioadele geologice
vechi. Se poate stabili o corespondenta cu legendele grecesti, in care
creatia noua, recrearea lumii postdiluviene are loc din pietre imprastiate
pe pamant.
Prin urmare, nasterea "domnisoarei" seamana cu
o resurectie postdiluviana, care ar trebui sa duca la miscare
perpetua, la nemoarte. Metafora absoluta a acestui vers sugereaza o
unire aproape imposibila, aceea dintre o fiinta umana si regnul mineral.
Tran.sf.erul de valori are loc la nivelul substantei poetice, insasi
fiinta feminina
fiind
vazuta de poet oarecum impietrita, intr-o imagine deformata, inapta
parca pentru relatii sentimentale.
Mai mult, rolul poetului este static, lumea insasi fiind parca impietrita
pentru pi, ramas singurul
element vital in acest regn mineralizat. Semizeul, cum se autodefineste
mai tarziu Nichita Stanescu, poate sa astepte, avand durata eterna
si o tinerete intangibila. Probabil» proiectia
"hyper-eonului" pe pamant sugereaza o tendinta de a trai in
paradisul teresttu* idealizat, dincolo de paradisul cosmic, perfect.
Poate si de aici vin imobilitatea eului liric,si asumarea
rolului de spectator pasi\. Transformarea imobilitatii materiei in forme
fluide indica incercarea
genetica de a repune in miscare ceea ce este mort in aparenta, in credinta
ca totul poate fi readus
la viata, intr-o resurectie vitalista a materiei.
Dar
viziunea se amplifica si devine meditatie asupra trecerii timpului:
"Dintr -o frunza verde,
pala
pasul tau de domnisoara".
Epitetul multiplu "frunza
verde, pala" poate.fi considerat un oximoron, punand in evidenta
trasaturi contrastante. Frunza este un simbol al curgerii
timpului, prin fanare inevitabila. Fluxul temporal, rata de trecere
a timpului devine astfel
mai rapida, indreptandu-se catre un final previzibil. Se poate vorbi
si de o viziune, panteista
asupra genezei "domnisoarei", ea putand exista, in stadiu
de increat, in toate elementele naturii,
chiar intr-o "frunza verde, pala".
Pasul se modifica, intr-o
inflexibila trecere, luand culoarea
unei frunze verzi, apoi a uneia pale. Frunza contine sevele vietii,
dar este si un simbol aj mortii,
prin temporalitatea ei efemera, reprezentandu-l , din acest punct de
vedere, pe zeul lanus, cel cu
doua fete, simbol al inceputului si al sfarsitului. Aceasta modificare
semnifica schimbarea, trecerea,
efemeritatea dragostei, a fetei ce isi schimba momentele vietii
cum isi modifica o frunza culoarea.
Idila poate fi declansata de aceasta tristete, de a o vedea cum trece
in noapte, cum se pierde
in orizonturi incerte, ca o corabie ce navigheaza pe intinderile de
apa, cu luminile aprinse:
"Dintr-o
inserare-n seara
pasul tau de domnisoara".
inserarea mai poate
semnifica si misterul creatiei,
cu o nota de romantism tardiv, pentru ca sfera uranica intunecata poate
fi sursa de visuri ce prind
realitate. Versurile au o relevanta cognitiva stranie, iar intelesul
se implineste mai mult din perceptia
simbolica a acestei structuri profunde, in care fiece cuvant creeaza
o imagine, scoate la suprafata un nou sentiment, o noua stare existentiala.
"Domnisoara" este un termen ceremonios, implicand
o anumita ritualizare a adresarii, compatibila cu vremurile vechi, poate
ale Evului Mediu. Femeia,
realizata in atelierele ascunse de catre zeul-mester, are contingente
cu elementele naturii,
fiind un liant pentru toate aceste principii naturale.
Principiul dupa
care poetul creeaza viata il
apropie de demiurg, dar ascendenta temporala este mult mai rapida decat
la acesta, pentru ca secunda,
dilatata la infinit, va disparea totusi repede, o data cu trecerea "domnisoarei".
Versurile
se structureaza intr-o diagrama a frecventelor greu accesibile, iar
preferinta poetului se indreapta spre obiecte sau elemente cu o sonoritate
deosebita. Impresia de zgomot de fond
este redata si prin alternanta consoanelor surde cu cele sonore:
"Dintr-o
inserare-n seara
pasul tau de domnisoara.
Dintr-o pasare amara
pasul tau de domnisoara".
Poate ca nasterea din piatra
implica si o schimbare a frecventelor armonice ale universului, traduse
tocmai in aceasta muzicalitate lenta, infinitii, generatoare
de melancolie.
Cizelarea
aceasta a "pasului de domnisoara" vine din adancuri de timp,
din acele vremuri tulburi, despre
care legendele crestine spun ca Eva a fost creata din coasta lui Adam:
"Dintr-o pasare amara
pasul tau de domnisoara."
Cosmicul este reprezentat aici prin "pasare
amara" si prin sintagma
"inserare-n seara".
"Pasarea" este un
simbol
al destinului inflexibil, prin
urmare exercita o stare de conjugare a fortelor negative, antivitale,
prin absenta unui timp palpabil, stationar. Epitetul "amara"
poate arata ca destinul ascendent al omului se frange, se intoarce
spre pamant, devine cbtonic. Timpul se concentreaza asupra acelei clipe
din noapte, cand pasul
de domnisoara a fost zarit o data, intr-o reflectare incerta, incercandu-se,
prin repetitie, prelungirea
lui in vesnicie:
"O secunda, o secunda
eu l-am fost zarit in unda".
Noaptea poate sugera un cadru romantic perfect, nefiind decat o oglinda
intoarsa a zilei, in care misterele apar unul cate unul. "Domnisoara"
insasi ramane un mister, inundand spatiul prin mersul sau,
leganator
si efemer, supus clipei trecatoare. Clipa aceasta, extrasa parca din
versurile eminesciene, din
"Floare
albastra", indica nesfarsita tristete a poetului, care, desi
inzestrat cu puteri de semizeu, nu poate opri trecerea timpului:
"Mai
ramai cu mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu".
Poetul-semizeu
trece prin timp neschimbat,
dar nu-l poate modifica,
de aceea si
domnisoara devine
fragila, nerecuperabila din
fluxul temporal, imaginea ramanand numai in amintire. incercarea poetului,
"blestemat si semizeu", de a stapani clipa, de a invinge
temporalitatea umana este sortita esecului: pasul femeii se pierde
in timpul profan, nu se repeta
ca aparitie, si de aici deriva tragismul trecerii, al acelui
fugit
irreparabile tempus: "Mai ramai cu
mersul tau
parca pe timpanul meu
blestemat si semizeu
caci imi
este foarte rau".
Avand simturi omnipotente,
ca ale unui fiinte divine, poetul insusi ramane in ipostaza de semizeu,
neclintit in eterna trecere:
"Stau intins si lung si zic,
Domnisoara, mai nimic.. .//Pasul
trece eu raman".
Dupa ce geneza a
avut loc, iar timpul si-a lasat pecetea melancolica asupra ei, singura
alternativa a zeului este odihna, poetul
incercand sa elimine tirania ireversibila a timpului:
"Mai ramai
cu mersul tau
parca pe timpanul
meu".
"Persistenta memoriei", ramasa pe timpanul "blestemat"
de "semizeu" al poetului, este
singura fixare in eternitate a unei trecatoare povesti de dragoste.
Poetul
ramane inchis intr-un magic cerc de protectie, care il impiedica sa
se risipeasca in
lumea inconjuratoare:
"Pasul trece eu raman".
Lui ii este
destinata incremenirea atemporala, cetpoate
relua oricand procesul genezei in spatiul imaginar, protejand, pentru
o clipa, intr-o lume arida, "forme trecatoare", "energie
degradata", incapabile, dupa cum spune Jakob BShme, sa mentina
tiparele primordiale.