"Langa Nichita Stanescu existenta ni se parea mai inalta. Intrai cu ei intr-o tara imaginara, in care toate erau cu putinta si toate erau frumoase, pentru ca toate puteau deveni fiinte poetice."

Eugen Simion
Poezia Noi, apartinand celui mai mare poet roman contemporan- Nichita Stanescu - unul dintre varfurile poeziei contemporane a lumii, totodata, se constituie ca o definitie lirica a destinului poporului jiostru, sugestie pe care o gasim prezenta chiar in titlu.
Vibranta oda, cu puternice accente de meditatie, acceasta poezie dezvolta ideea fundamentala potrivit careia poporul roman, vesnic viu in orizontul lumii ("suntem seminte"), cel mai vechi si singur stapan peste teritoriul pe care s-a format ("pamantul e al nostru", "sub noi strabunii sunt") este un consecvent aparator al pacii ("universala bolta albastra").

Constructie moderna, condensata, poezia isi oranduiest.e continutul pe doua coordonate: cea a existentei noastre dintotdeauna pe aceste meleaguri, prezentata, pe plan poetic, prin verbul a fi, la indicativ prezent si cea de-a doua - a spiritualitatii romanilor, sugerata in fiinta poeziei, prin verbul a sti, la acelasi timp si mod:

"Noi suntem seminte sr pamantul e al nostru stim cel mai bine..."


Integrandu-se poporului si istoriei noastre, poetul foloseste, inca din titlu si apoi repetat la inceputul a doua versuri cheie, pronumele personal de persoana intai plural, caruia ii confera o ampla semnificatie:

"noi" - cei de azi, cej, dintotdeauna, noi, romanii, suntem viata si suntem vesnici.

Ca orice poet modern, Nichita Stanescu confera cuvin­telor multiple sensuri metaforice. Astfel, prima strofa cu­prinde o suita de metafore - simbol. Cea dintai se afla in versul cu care debuteaza poezia:

"Noi suntem seminte si pamantul c al nostru".



Prin aceasta dubla afirmatie, se sugereaza faptul ca "noi" generam tot ceea ce inseamna viata si implinire.

In continuare, folosind verbul "a sti", repetat in doua versuri la indicativul prezent - "stim" - poetul introduce, in suita, alte cuvinte simbol. Astfel, noi "stim cel mai bine locul" in care ne aflam, deci ne cunoastem originile, desti­nul, suntem cei mai vechi pe accest pamant; ne stim patima, adica viata, istoria, pe care singuri ne-am facut-o, luptand, aspirand spre libertate, independenta, cucerindu-le; ne stim, de asemenea, rostul, legea si mersul inainte, adica alte realitati ale existentei noastre, ce singuri ne-am faurit-o. Ultimul vers, construit prin simetrie cu primul, afirma ca "suntem, dupa nevoie, si lacrima si dinte", relevandu-se astfel trasaturi fundamentale ale poporului roman: sensibilitatea, bogatia spirituala, suferinta de care am avut parte - aparandu-ne fiinta - destinul nostru de oameni liberi.

Poetul sugereaza in continuare (in strofa a doua), alte virtuti ale neamului din care descinde. Romanii au fost un popor cuminte si intelept, au respectat toate celelalte po­poare, nu s-au amestecat in treburile nimanui, ci cu harnicie si pricepere, si-au durat casa - metafora ce su­gereaza intreaga tara -, opera ctitorita de toate generatiile de romani, de-a lungul existentei noastre milenare. in aceasta "casa", painea, sarea - simboluri fundamentale ale existentei - noi le avem "la masa", ca rezultat al trudei de fiecare zi. Suntem un popor de oameni ospitalieri si prietenosi, stim sa ne pretuim si sa ne pastram adevaratii prieteni, sa fim buni vecini:

"nu cerem nimanuia nimic, insa oricine
daca el vrea-l numim si prieten si vecine" -afirma poetul. intotdeauna am luptat pentru neatarnare si pace, pentFU intelegere intre popoare, fiindca stim ce inseamna suferinta, lupta si jertfa:

"Nu zicem rau de nimeni..."

- se afirma la inceputul strofei a treia, iar tara ne apartine, tara in care romanii de astazi ("suntem in pi­cioare") reprezinta sinteza unui sir lung de generatii ("sub noi strabunii sunt"), care s-au sacrificat pentru glia, pe care\ne-au lasat-o, cu misiunea sacra de a o da libera urmasilor nostri. ("Sub noi strabunii sunt" - sugereaza deci trecutul nostru zbuciumat si eroic, strabunii fiind "radacinile" noastre ancestrale in spatiul in care am aparut si traim).
Pentru tot ce stim si pentru tot ce suntem - spune poetul in ultimele doua versuri, cu nuanta conclusiva, ale poeziei -, avem dreptul la pace, libertate, liniste, toate acestea fiind sugerate prin metafora "universala bolta albastra", ce se arcuieste deasupra destinului nostru. Toata viata noastra, trecuta si prezenta, ne da sentimentul mandriei nationale si al vesniciei noastre pe acest pamant.
Poezia are o tonalitate solemna, marcand parca, o data cu rostirea fiecarui cuvant, pasii drumului nostru prin istorie, in urma carora ecourile se aduna si deschid portile de lumina ale sperantei de mai bine.