In volumul "Necuvintele" (1969), eul liric este stapanit de un sentiment al neimplinirii, dat de o limita peste care nu poate trece, ca in acest "Autoportret pe o frunza de toamna".

Poetul se priveste pe sine, proiectandu-se intr-un spatiu al efemerului si al declinului, inscris pe panta coboratoare a timpului, sens condensat chiar in ultimele cuvinte din titlul poeziei. Eul liric se loveste de o limita a destinului, de un "facut" peste care nu poate trece, de un zid greu al neintregului, care ii reteaza, ii mutileaza elanul creator:

"E facut sa ma domine neintregul,
zeita fara brate, zeul fara glezne.
Copacii fara trunchiuri, iarba fara verde,
slalom alb prin verticale bezne."

il stapaneste limita, neintregul, fragmentarul, fiindca undeva, in inaltul cuprins de "verticale bezne", intr-un spatiu al cunoasterii care se intuneca, s-a produs o fractura, rupand sensurile firesti ale lucrurilor: zeita e "fara brate", zeul "fara glezne", copacii "fara trunchiuri",

"iarba fara verde".


Depoetizarea lumii este pericolul cel mai mare, spune poetul care a simtit oboseala cuvintelor, pe care acum se catara, ca niste paianjeni, "tacerea colturoasa" a lumii ce se cufunda in vetustete, intr-o imbatranire grabita:

"Se catara paianjeni pe tacerea colturoasa
si inapoia propriei ei zbateri smulse,
se trage inima-ntr-un trup mai vechi, mai singur,
cu timpul dus, contururi scurse."

Poetul ramane intr-un timp suspendat, monoton, cu zile care incep si se sfarsesc cu aceeasi limita temporala, dupa-amiaza, alt simbol al declinului:

"E facut sa ma domine neintregul,
medalie batuta doar pe-o parte,
zilele care incep dupa-amiaza si sfarsesc dupa-amiaza,
fara sa continue mai departe."

Paradoxal insa, aceasta poate fi alta fateta a timpului etern: poetul se supune unei dihotomii, fiind situat cu o parte a trupului in realitate» in efemeritatea frunzei de toamna, iar cu o alta in lumea inalta, sublima, a timpului oprit.