TRAGEDIE, TRAGIC. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari" din fr. tragedie, lat. tragoedia, "cantecul tapului", in care personajele corului purtau masti de tap. Tragicul contine un conflict ce are ca deznodamant infrangerea sau disparitia unei valori umane. Uneori tragicul este purificator. Dupa Hegel, tragicul reprezinta ciocnirea a doua forte egale ca intensitate, fiecare existand in detrimentul celeilalte. O anume p7y7923pn44myq eroare a destinului, a zeitelor Moirc, se inscrie in adevaratul spirit al tragediei clasice grecesti. Personajele sunt supuse hamartiei si hybrisului, incapacitatii de a se descurca singure in fata secventialitatii prestabilite a vietii. Aristotel vedea in tragedie "imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in grai ornat cu tot soiul de podoabe, deosebit a forma, potrivit diferitelor parti ale tragediei, imitatie facuta de personaje in actiune, iar nu printr-o povestire, si care, starnind mila si frica, savarsesc purificarea (catharsis) specifica unor asemenea emotii."

La sfarsitul unei astfel de experiente purificatoare, spectatorul este eliberat de sentimentele negative, simte o elevatie sufleteasca.

Din perspectiva clasicizanta, tragicul inseamna unitatea formala a speciei, in timp ce romantismul si modernismul pun accentul pe fortele aflate in conflict. Dintre tragicii greci, se remarca Eschil, Sofocle, Euripide, dintre cei romani Ennius, Pacuvius, Rufus, Nevius. Structura tragediei clasice presupunea alternanta intre dialog si cor. Titlul tragediei este dat, de cele mai multe ori, de componenta corului: Hiketides - "Rugatoarele", Eumenides - "Eume nidele" (de Eschil), Troades - "Troienele" (de Euripide).
Tragicii Renasterii sunt Calderon de la Barca si Lope de Vega, in Spania, Webster, Ben Jonson, Marlowe, in Renasterea engleza. Shakespeare exploreaza contradictia dintre om si posibilitatile sale de realizare, marginirea sa, in "Hamlet", "Macbeth", "Regele Lear".

Tragedia burgheza se dezvolta prin Goethe, Schiller, Kleist, Grillparzer, Biichner s.a. Tragicul in sensul clasicismului elenistic a disparut din literatura moderna si cu atat mai mult din contemporaneitate; Strindberg, Cehov, Ibsen, autori de drame notabile, nu mai aduc in prim-plan disparitia fizica a protagonistilor, pierderea de vieti omenesti, ci propun linistea absoluta premergatoare unei extinctii spirituale, rareori si fizice, ca o forma tot mai acuta de inadaptabilitate a fiintei umane la un mediu dezumanizat. O resurectie a tragediei inspirate din teme mitice apare la Hoffmannsthai, T. S. Eliot, Claudel, Garcia Lorca. Drama pasionala este intalnita in piesele lui O Neill, A. Miller, Jean-Paul Sartre, Camus. Predilectia pentru grotesc si absurd se manifesta la Samuel Beckett si Eugen Ionescu. in "Asteptandu-l pe Godot" ("En attendant Godot"), de Samuel Beckett, doi vagabonzi, Vladimir si Estragon, il asteapta, pe o banca din parc, pe domnul Godot, care intarzie mereu sa apara. intr-un tarziu, hotarasc sa plece, dar nu pot, imobilizati de perspectiva sosirii inopinate a personajului asteptat, un Demiurg sui-generis devenit un deus absconditus, a carui epifanie nu se mai produce. Nimic nu se schimba, peisajul este crepuscular, numai in pomul de langa banca, mai devreme uscat, apar trei frunze, semn al trecerii timpului. Lumea din "Asteptandu-l pe Godot" agonizeaza, dar nu se afla inca in pragul mortii. Clov, personaj din alta piesa a lui Beckett, "Fin de partie", vrea sa iasa dintr-o claustranta camera funebra, dar nu reuseste:


"Sfarsitul este in inceput si totusi se continua" se trage concluzia piesei. in "La Deraiere Bande", Krepp, un personaj aflat intr-o stare de avansata decrepitudine, asculta la nesfarsit o banda cu inregistrarile sale din tinerete. Infratragedia sau "textul nihilismului" pune in evidenta personaje crepusculare, traind in enclave spatiale si interioare, psihologice: ele sunt fara profesie, locuiesc in lazi de gunoi, sunt supuse legilor biologice neiertatoare, toate acestea fiind expresii ale unui tragic existential specific literaturii moderne.