Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), pe numele adevarat Dimitrie Barila, este originar din partile Sucevei. Istoria literara il considera drept unul dintre carturarii cei mai importanti ai secolului al XVII-lea. Acordand sprijin domnitorilor moldoveni in lupta antiotomana, ia de mai multe ori calea exilului. incepe, inca din 1665, sa scrie "Psaltirea pre versuri tocmita", tiparita in 1673, la Uniev, in Ucraina. in viziunea inaltului prelat, cartea trebuia sa fie accesibila celor care vorbesc "intr-aceasta limba pravoslavnica".

Dintre scrierile originale ale lui Dosoftei, "Psaltirea pre versuri tocmita" si "Viata si petrecerea svintilor" sunt cele mai cunoscute. Psalmii intocmiti de Dosoftei in "Psaltire..."

sunt de vreme-ndelungata, precum am putut mai frumos",
iar scopul acestei scrieri este "ca sa poata trage hirea omului catre cetitul lor".

O dovada a valorii superioare a scrierii lui Dosoftei consta in intentia si finalitatea estetica a versurilor sale. "Viata si petrecerea svintilor" (1682-1686), in care Dosoftei preia legendele despre existenta lui Dumnezeu si despre viata sfintilor si a apostolilor, releva o arta a portretului demna de luat in seama: Sfantul Vasile cel Mare este "dirept la nas, uscat si lipsit de carne, smolit, plavai la fata, mare la nari, ratund la sprancene, cu frunceaua iesita, samana a om grijiliv..."

. in "Psaltirea pre versuri tocmita" se remarca o diversitate a ritmului si a masurii, un exotism al limbajului si descrieri surprinzatoare ale peisajului bucolic. Unele versuri au sonoritati inedite, desprinzandu-se din canonul religios al scrierilor din epoca:

"T-ai pusu-ti asupra-mi mania ta svanta,
Preste mine valuri trec de nu s-alina".

in spiritul vremii, de pilda si din "Divanul sau Galceava inteleptului cu sufletul sau Giudetul sufletului cu trupul" al lui Dimitrie Cantemir, Dosoftei crede ca nemurirea prin cuvant este iluzorie, ca omul nu este decat o fiinta incapabila de eternizare, fiind "smerit" si "muritor", conditii ce impun cumpatare, resemnare, orientare catre Dumnezeu. Meditatia poetului se fixeaza pe cateva motive baroce, "ubi sunt" fiind dominant, integrator de alte motive si teme poetice. in scrierea operei sale principale, Dosoftei marturiseste ca a muncit din greu, "intr-atata lunga vreme scriind si talmacind cate am putut birui, in acesti veci grei ai tarai".


"Psalmul 102" reia tema litaniilor lui David, diminuandu-i insa, prin influenta liricii populare, caracterul avantat si solemn al vorbirii cu Dumnezeu. Poezia imbraca astfel caracteristicile cantecului popular, indeosebi ale doinei, prin adresare directa catre divinitate, ritm asimilabil pe alocuri celui trohaic, rima imperecheata, masura de sapte-opt silabe. Poetul pastreaza vag amintirea stilului sententios, imbinat cu litania liturgica, adresata divinitatii.
Tema baroca a vremii, fortuna labilis ("soarta trecatoare"), devine un lait-motiv de lirica populara: poetul se simte, un insingurat in fata divinitatii, in tentativa nereusita de a-l gasi pe Dumnezeu, incercare absolut necesara pentru linistirea eului zbuciumat:

"Pleaca-ti auzul spre mine
Si sa-mi hii, doamne, spre bine,
Si la ce zi te-oi striga-te,
Sa-mi auzi de greutate".

Constient de opozitia dintre uman si divin, dintre efemer si etern, exprimata prin antiteza dominanta a textului, omului, impovarat de "greutate", de grele haine materiale, ii este harazita suferinta fara sfarsit, consecinta a unui pacat originar:


"Ca-mi trec zilele ca fumul,
Oasele mi-s raci ca scrumul.
Ca neste iarba taiata
Mi-este inema sacata".

Timbrul grav, de litanie cosmica, al psalmului sugereaza, ca in poezia moderna, conditia tragica a omului parasit de o divinitate ascunsa, care a uitat scopul primordial al creatiei. Zilele omului, comparate cu fumul, exprimand in registru popular terna timpului, se risipesc pe masura ce caierul lui Cronos se roteste rara oprire.
Efectele entropiei temporale se traduc intr-un proces de destramare a fiintei ce anticipeaza poezia lui Tudor Arghezi a "blestemelor":

"Oasele mi-s raci ca scrumul,
Ca neste iarba taiata
Mi-este inema sacata,
[...] Mi-am lipitu-mi os de piale,
De-s tocma cu pelecanul".

Omul, ratacit intr-un hau istoric tara fund, pe o insula temporala, se insingureaza de semeni tocmai din cauza izolarii de Dumnezeu, parand sa se intoarca la conditia arhaica de vietate lipsita de viata spirituala:

"Prin pustii petrec tot anul.
Si ca corbul cel de noapte
imi petrec zilele toate,
Ca o vrabie ramasa
in sub strasina de casa..."

.
Pentru om, izgonirea din paradis intr-o vale a plangerii devine un exil tragic, cu toate consecintele lui neinduratoare:

"Am mancat pane de zgura
Si lacrimi in bautura,
De fata maniii tale
Ce mi-ai dat de sus la vale".

Iesit din ordinea divina, plina de lumina si extazul dumnezeiesc, omul indura efectele restristii totale si ale efemeritatii terestre:

"Mi-s zilele trecatoare
De fug ca umbra de soare.
Si ca iarba cea taiata
Mi-este virtutea sacata."

Sirul de comparatii in stil popular cu elementele fragile ale naturii contine sugestii ele efemerului:

"iarba cea taiata" reprezinta efemeritatea vietii vegetale in fata trecerii anotimpurilor, in timp ce "umbra de soare" este semn al nestatorniciei umane in raport cu o ineluctabila rotire cosmica a astrilor.
Prin "Psalmul 102", Dosoftei se indeparteaza de stilul admirativ al psalmilor regelui David, apropiindu-se de o poezie a reprosului, specifica lui Tudor Arghezi. Sentimentul zadarniciei il cuprinde pe poet si atunci cand traduce versurile din "Prologul" piesei "Erofili", de cretanul Chortatzis:

"Unde li-i caldeenilor scriptura caldeiasca,
De care lume-n lume, fara moarte, gandeau c-o sa traiasca,
Drept pentru care, s-a silit a scrie tot sirul de razboaie,
Care si ei inca-au pierit de vant si de puhoaie?" in intreaga schema a liturgiei cosmice, omul ramane o fiinta neinsemnata, incapabila sa se opuna trecerii timpului. Situat la cumpana unui veac bantuit de toate relele unei lumi nestatornice, Dosoftei da expresie poetica sentimentului laic al destinului schimbator, deznadejdii unui om pierdut intr-o adevarata "vale a plangerii".


Cu toate acestea, in cei mai multi psalmi poetul nazuieste la imaginea unui paradis terestru indestulat, al fericirii si al linistii spirituale:

"Iara spre noi, Doamne sfinte,
I-ai insamnatu de nainte
Stralucoaria sfintei fete
De ne-ntoarce spre blandete./...
Vin si grau sa-mi prisoseasca
Oloiul sa nu-mi lipseasca,
insa eu cu pace buna,
Voi dormi denpreuna,
Si cand din lume mi-i duce
Ma vei odighni cu dulce
in casa ta cea senina
Cu bucurie deplina" ("Psalmul 4"). Poetul aspira aici la stralucirea divina, plina de bucurie, eterna, opusa trecerii materiale, fara pastrarea individualitatii umane.