Personajul, ca semn central al operei literare narative, concentreaza toate semnificatiile majore ale acesteia. Termenul vine din fr. personnage, prin filiera lat. persona ("masca de teatru", "rol"). Marian Popa il numeste "Homo fictus", dedicandu-i o monografie de referinta. Tipologia personajelor este complexa, inregistrand o evolutie care urmeaza avatarurile literaturii in general, observatii estetice si critice asupra personajului facandu-se inca din antichitate si in toate marile momente culturale si literare ale umanitatii.

Un prim tip de personaj este cel aristotelic, modelat dupa chipul eroului din legende si din tragedia antica, personaj deci ales, avand trasaturi ("caractere") determinate canonic de Aristotel in "Poetica" sa: potrivirea, asemanarea, statornicia. E un personaj bine definit, inchis in sine, adica in trasaturile date, care nu mai pot fi schimbate, ameliorate. Ideea de caracter predomina in clasicism, personajul devenind expresie a unei singure calitati sau idei dominante, acum conturandu-se principalele tipuri caracterologice: avarul, mizantropul, bigotul, curtezana, stapanul, servitorul etc. Desi scriitorii romantici incearca sa invinga schematismul clasicist, prin crearea personajelor antitetice, contrastante, de genul Quasimodo sau Ruy Blas, tipologia personajelor se mentine si in realism. Balzac va marturisi in prefata la "Comedia umana" (1842) ca in ampla arhitectura pe care o edifica societatii timpului sau are in vedere specia sociala pe care personajele o reprezinta, devenind tipuri caracterologice, reprezentative pentru indivizii unei specii. Realismul va invinge insa schematismul caracterologic al personajului, prin observatie realista amanuntita si veridica, prin analiza psihologica, prin complexitatea vietii interioare manifestate in cele mai diferite ipostaze ale vietii.

Treptat isi face loc insa o relativizare a conceptiei despre personaj si despre ipostazele sale artistice, care sa releve contradictiile launtrice ale fiintei umane, complexitatea si subiectivitatea accentuata a omului modern. Personajul nonaristotelic presupune o contradictie originara a fiintei. "Imperfectiunea omului consta in faptul ca nu poate dobandi ceea ce vrea sa devina decat depasind prin traire imaginara sau cel putin imaginara, ceea ce nu vrea sa devina", afirma filozoful danez Kierkegaard. Orice contradictie launtrica inseamna relativizare, iar aceasta determina o pierdere a personalitatii. Pentru a putea exista, un personaj nonaristotelic ar trebui sa poarte masti. Un personaj care ilustreaza cel mai bine acest precept este cel care nu se distinge in mod special, cel cu o identitate secreta, ramas incognito. Dedublarea personajului constituie o alta situatie prin care acesta isi pierde identitatea de sine. Parcelarea constiintei umane implica dihotomia ca stare de spirit, pendularea intre credinta si tagada, intre rational si irational, in sensul pe care il stabilesc Freud, Jung, Adler, Kierkegaard, Husserl, Carnap. Buffon aminteste de homo duplex inca din "Histoire naturelle de rhomme", de pierderea echilibrului interior al acestuia, care il face sa fie un Ianus Bifrons, cu o fata privind spre sine si cu una spre societate. O conditie esentiala a personajului modern este alienarea, definit de unii drept un principiu al perfectionarii morale. O alta criza a personajului este generata de pulverizarea identitatii, care poate fi interioara, prin exterioritate, ca in "Zgomotul si furia" ("The Sound and the Fury", 1929), de William Faulkner, sau prin obiectualizare, prin reificarea personajului, ajuns pana la nonidentitatea numarului matricol: personajul K., din "Procesul" lui Kafka, A, B, C, D din "Boris Sarafoff , de Caragiale, sau litera paronimica din L(ache), M(ache), T(ache), P(ache), S(ache), tot din schitele scriitorului roman.

Grupul poate constitui, la randul lui, un personaj, supus mai multor relatii: de reflectare, de simetrie, de tranzitivitate (daca A este similar cu B, atunci B este similar cu A). Grupul nu este un sistem perfect inchis; grupurile spontane sunt reprezentate de personajele din "Povestirile din Canterbury", de Chaucer, sau din "Decameronul" lui Boccaccio. Grupul nu reproduce intocmai realitatea, nu este o imagine identica intregului, ci poate avea propriile sale caracteristici.
Mergand mai departe pe criteriul omogenitatii personajelor, intalnim si personajul masa sau colectiv, ca in "Alexandru Lapusneanul", de Costache Negruzzi, in "Tanase Scatiu", de Duiliu Zamfirescu, sau in "Razboiul salamandrelor", de Karel Capek. in "Rinocerii", Eugen Ionescu surprinde un astfel de proces de omogenizare a tendintelor, de obiectivare a ansamblului material.

Un alt tip de personaj este personajul cinetic sau personajul in mers, eroul de roman picaro; un prim exemplu de homo viator este intalnit in cazul jurnalului de calatorie, al caror exponenti sunt Doamna de Stael, Alain Gerbault, Thor Heyerdahl, Iuhan Smuul, la noi Dinicu Golescu sau Mihai Tican Romano. Deplasarea personajului in spatiu dezvolta o intreaga literatura a calatoriilor romantice sau presupune, in literatura secolului XX, o tarare lenta, cum se intampla in "Les Faux monnayeurs", de Andre Gide, sau in "De veghe in lanul de secara", de J. D. Salinger. Deosebirea deplasarii eroilor in "Odiseea" sau in "Ghilgames" fata de "On the Road" tine insa numai de civilizatie.
Eugenio D Ors propunea impartirea personajelor in functie de gradul lor de generalitate, in tip, extip si arhetip. Arhetipul reprezinta conditia umana in totalitatea ei, un personaj prim, dotat cu puteri extraordinare. Personajele devin stereotipe daca includ un numar cat mai mare de trasaturi, reprezentate in acelasi mod. Cateodata, personajul este alegoric, transpus intr-un cadru cu dublu sistem de referinta, conventional real, dar si cu un grad deschis de sugestivitate, ceea ce presupune o alegorie, o metafora ascunsa a realitatii. Alegoria este o modalitate de a dispune o noua lume in tipare stabilite in vremurile stravechi. Personajul simbolic si simbolizat presupune si el o binaritate, primul sens fiind explicit, iar al doilea implicit. Personajul simbolic nu poate fi clasificat decat extrem de dificil: arhetipal, ahileic, odiseic, apolinic, dionisiac, solar, selenar.

Cateodata nu mai este important personajul ca atare, cat ansamblul, spatiul, starea de spirit, atmosfera, care se constituie intr-un suprapersonaj.


Ca exemple de suprapersonaje pot fi date razboiul, din "Razboi si pace", de Lev Tostoi, sau hanul, din "Hanu Ancutei", de Mihail Sadoveanu, sau chiar catedrala din "Notre-Dame de Paris", de Victor Hugo. Daca suprapersonaj ui este persistent in timp, atunci el este atemporal, cum se intampla cu catedrala Notre-Dame, intalnita in diverse opere literare.

O situatie mai insolita in spatiul narativ o produce personajul absent, care presupune si absenta ca personaj, generatoare de mister, de suspans, de tensiune si de asteptare. Un personaj absent, in jurul caruia se construieste insa intregul discurs al romanului, este Nechifor Lipan din "Baltagul", de Mihail Sadoveanu. Pe de alta parte, orice roman politist remarcabil se bazeaza pe o absenta misterioasa, pe mitul acelui U.N. Owen, adica UNKNOWN, NECUNOSCUTUL in jurul caruia graviteaza intreaga naratiune.


Din categoria automatelor, a personajelor artefact se disting marionetele si personajele parodice, intalnite, de pilda, in romanele populare "Romanul Troiei", "Le Roman de la Rose" sau in "Rocambole", de Pierre-Alexis Ponson du Terrail. in "Insula pinguinilor", de Anatole France, exista o multitudine de personaje-artefact, in timp ce Alfred Jarry creeaza un astfel de personaj in "Ubu", folosind motivul "lumii pe dos".

Personajul parodic se dezvolta in "Le berger extravagant", de Charles Sorel, sau in "Le Roman Bourgeois", de Furetiere. "Insula Pinguinilor", de Anatole France, sau "Pivnitele Vaticanului" ("Les Caves de Vatican"), de Gide, sunt romane istorice parodice, implicand o serie de personaje-marioneta.

Personajele devenite extrem de cunoscute si de populare sunt reluate de multe ori in operele aceluiasi scriitor sau ale altora. Personajul se prelungeste astfel in alta scriere narativa sau intr-un serial: "Peripetiile bravului soldat Svejk in razboiul mondial", de Jaroslav Haaek, sunt prelungite de "Peripetiile bravului soldat Svejk in cel de-al doilea razboi mondial", de Bertold Brecht, iar "Gulliver s Travels" are o prelungire in Franta, in "Calatoriile lui Jean Gulliver, fiul capitanului Lemuel Gulliver".

in "Adam si Eva", de Liviu Rebreanu, personajele sunt prelungite prin succesiuni metafizice, formand cupluri de indragostiti eterni care strabat epocile istoriei umane.
Cercetarea literara reasaza in campul estetic firesc conceptul de erou si toate implicatiile lui in dezvoltarea prozei moderne. Daca in antichitatea clasica eroul avea origine divina sau semidivina, in crestinismul timpuriu si in cel al cruciadelor eroul era martirul sau cavalerul plecat la Constantinopol, in Evul de Mijloc marile figuri istorice, intemeietorii de state si luptatorii pentru libertate, eroul, ca personaj principal, sufera o demitizare si o insertie mai mare in realitate, in cotidian, devenind personajul care trece de obicei peste limitele comune, care lupta pentru o idee, care aspira la depasirea propriei conditii. Eroul poate fi astfel homeric, baroc, romantic, burghez, chiar acesta din urma, eroul burghez, putandu-si depasi propriile limite, cum se intampla in "Muntele vrajit", de Thomas Mann. Personajele pot avea o existenta istorica reala, cum se intampla cu Cezar, cu Cleopatra sau cu Mata Hari. Unele personaje sunt modernizate, puse in situatii epice noi, devenind personaje simbol. Prin antiteza, literatura moderna dezvolta si motivul noneroului sau al antieroului, ca o criza a eroului, situat la polul opus al acestuia. Antieroul este personajul fara o viata spectaculoasa, omul lipsit de calitati, strivit de o realitate existentiala de care nu se poate elibera sau traind in locuri "unde nu s-a intamplat nimic".

Antieroi sunt si personajele noului roman francez, promovat de Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute sau Michel Butor, care nu numai ca nu se afirma prin nimic, dar nici nu-si traiesc viata, vegeteaza numai.
Naratologia da o noua perspectiva asupra implicarii personajului in naratiune. Autorii transfera de multe ori rolul de narator unor personaje, in special in naratiunile confesive, de tip epistolar, in cele cu povestire in rama sau cele declarate cu o tenta mai mare de autenticitate, in genul lui Marcel Proust sau Camil Petrescu. Literatura realista a secolului al XlX-lea era obiectiva, cu un discurs la persoana a treia, din perspectiva unui scriitor omniscient. Naratorul devenea, de foarte multe ori, voce auctoriala, un deus ex machina, capabil sa patrunda peste tot, sa observe totul si sa se strecoare pana si in mintile personajelor. in momentul trecerii de la naratorul la persoana a treia la cel de persoana intai, de cele mai multe ori la naratorul-personaj care se povesteste pe sine, literatura se subiectivizeaza, ivindu-se alte modalitati de expunere: fluxul constiintei, uzitat de James Joyce, presupune senzatiile inregistrate in pagina ca imaginile pe o pelicula de film, memoria involuntara a lui Marcel Proust permite acronia romanului, intoarcerea in timp, pe baza unei senzatii inconstiente, declansata de o imagine instantanee a unui obiect sau eveniment din trecut. Mai vechi sau mai nou, rezultat din firescul naratiunii sau urmarit programatic, procedeul conduce la o multiplicare a perspectivelor si a vocilor narative, la o polifonie a narativitatii, cu indubitabile efecte estetice, cu o savanta distributie de roluri discursive. Personajul-narator povesteste, in timp ce personajul-actor participa la naratiune. Personajul alter-ego constituie o alta fateta autorului, conferindu-i o mai mare obiectivitate in discurs. Uneori naratorul, chiar exprimandu-se la persoana a treia, isi pierde calitatea de omniscienta, prin preluarea functiei narative de catre un personaj prin viziunea caruia se filtreaza faptele, asa-numita focalizare epica.

Este personajul reflector sau raisonneur, care selecteaza si interpreteaza, in mod subiectiv, faptele pe care le prezinta.


In functie de ponderea pe care o au in naratiune, personajele pot fi principale, secundare, centrale, periferice, episodice, absente. Personajul care are rolul principal se numeste protagonist, iar personajul care i se opune in evolutia conflictului se numeste antagonist, fiind si personaj spectator sau comentator. Dupa tipul compozitional, E. M. Forster clasifica personajele in rotunde si plate, primele fiind complexe, memorabile, cu mai multe fatete, cu o evolutie imprevizibila, celelalte invariabile, axate pe o singura idee sau calitate, surprinzand uneori socant cititorul printr-o singura insusire. intr-o alta terminologie, personajele imobile nu se schimba de-a lungul naratiunii, in timp ce personajele mobile sufera o variatie, surprinzand prin atitudinea lor. Din aceeasi categorie de clasificare fac parte si personajele generice, labirintice, lineare, stereotipe.
Daca un personaj da titlul operei literare, el se numeste personaj eponim, cum se intampla in "Ion", de Liviu Rebreanu. Titlul operei literare poate conduce la denumirea de personaj titular sau numai sugerat. Personajul functional poate indeplini mai multe functii, fiind: obiectul disputei (femeia iubita de rival), personaj de legatura (mijlocitorul), ce! care indeamna ("provocatorul"), instrumentul (ucigasul, mesagerul), corul, deus ex machina. Emblema personajului poate fi un obiect al personajului, un detaliu, un loc, un timp semnificativ. Dupa criterii morale, personajele sunt clasificate in negative, pozitive, ambigue, mai ales in basme, in care apar si personajele-donatori, care secundeaza eroul, in reale si supranaturale.
Personajul este semnul narativ cu evolutia cea mai pregnanta si mai vizibila, determinanta pentru tipul de discurs imprimat in spatiul narativ. in romanul modern, eroul sufera un proces al dezeroizarii, reflectat in planul vietii interioare, e capabil de acte gratuite si refuza normele sociale, psihologia proprie incadrandu-se in sfera abisalului, in timp ce in romanul realist personajul pastreaza cateva trasaturi dominante, intr-o evolutie ce se poate sintetiza prin corelatia cu alte personaje si cu lumea in care traieste. in ambele situatii, personajul ramane insa o instanta importanta in discursul narativ, cu un rol esential de mediere in triada instantelor narative autor-narator-cititor.