Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Literatura 
            populara
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Literatura populara





Literatura populara reprezinta prima etapa, cu radacini indepartate si greu de precizat, a creatiilor literare ale unui popor. De acest adevar indiscutabil incep sa se convinga umanistii si carturarii europeni inca din secolele XVII-XVIH, apoi poetii romantici, care au constatat cu surprindere ca exista, in popor, un bogat tezaur de creatii, de o diversitate si de o profunzime impresionante.

Desi semnalari ale existentei creatiilor populare dateaza, de pilda, in Spania, Danemarca, Anglia, inca din secolul al XVI-lea, primul care atrage atentia asupra frumusetii creatiei populare este Montaigne, care, in capitolul "Subtilitati desarte" ("Des vaines subtiliteY ), din "Eseuri" ("Les Essais", 1580), pune poezia populara alaturi de cea culta. Faptul acesta ramane insa, in epoca, singular, numai Charles Perrault, in Franta, dand la iveala prima culegere de folclor in 1697, "Contes de ma mere V Oye".

Impulsul cercetarilor mai intense asupra trecutului si, implicit, asupra creatiilor populare va fi dat de o lucrare de rasunet a italianului Giambattista Vico, "Stiinta noua" ("Principi di una scienza nuova", 1723), in care, enuntand teza circularitatii istoriei, a "cursurilor" si "recursurilor" ("corsi e ricorsi"), stabilea locul poeziei in istorie, ideea unei varste poetice a Omenirii, manifestate de pilda, pentru greci, in epopeile lui Homer, ca expresie a unei voci colective, sau, pentru italieni, in timpurile mai noi, in "Divina Comedie", a "Homerului toscan", Dante Alighieri. Pe baza acestei conceptii, a acestei "stiinte noi", iau avant cercetarile si culegerile de folclor, principalele popoare europene valorificandu-si bogatul tezaur folcloric. Thomas Percy, in Anglia, publica, in 1765, culegerea "Relicve de poezie engleza straveche" ("Reliques of Ancient English Poetry"), in Germania, Herder da la iveala antologia "Glasurile popoarelor in cantece" ("Stimmen der VBlker in Liedern", 1779), fratii Grimm, cunoscutele basme, "Das Madchen", Brentano si Arnim, "Cornul fermecat al baiatului" ("Des Knaben Wunderhorn").

La romani, primele mentiuni despre creatia populara apar in "Descrierea Moldovei" (1716), a lui Dimitrie Cantemir, care vorbeste despre inclinatia catre "eres" a romanilor si despre reminiscentele "pagane", mitice ale acestora, dand ca exemplu mitul Zburatorului. Chiar culegerea de legende a lui Ion Neculce, "O sama
de cuvinte", poate fi interpretata ca o prima culegere de creatii populare. insa antologiile autentice, rezultat al unui demers constientizat, avand ca scop culegerea si punerea in lumina, prin intermediul tiparului, a bogatei mosteniri folclorice romanesti, apar abia in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, sub efectul curentului romantic, care avea ca obiectiv, intre alte orientari, si privirea retrospectiva catre istoria nationala si oatre cultura poporului.

Prinsa culegere de acest fel, ramasa de referinta, este aceea a lui Vasile Alecsandri, "Poesii popular*. Balade" (Iasi, 1852). Dupa aceasta, in a doua jumatate a secolului al XlX-lea, culegerile si studiile de folclor iau o deosebita amploane, cuprinzand nume ale unor carturari si folcloristi remarcabili, intre care Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Simion Florea Marian, Artur Gorovei, Moses Gaster, Ion Pop Reteganul, Dumitiru Stancescu, iar in secolul al XX-lea Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Constantin Brailoiu si numerosi altii. Lucrarile cele mai cunoscute, care cuprind fondul principal al materialelor folclorice romanesti, sunt "Legendele sau basmele romanilor" (1872), de Petre Ispirescu, "Poezii populare romane" (1885), de G. Dem. Teodorescu, precum si un monumental studiu comparatist al lui Lazar Saineanu, deosebit de modern pentru timpul sau, ca metoda si ca expresie critica, . "Basmele romane" (1895).

Concomitent cu descoperirea creatiei populare, asistam la aparitia unei noi discipline umanistice, a carei nomenclatura este, ca proces de constituire, de asemenea extrem de instructiva. Termenul de folclor (engl. folklore) este creat, in anul 1846, de un arheolog englez, Ambrose Merton, si are ca etimologie doua cuvinte din limba engleza, folk = popor, lore = stiinta, intelepciune; el se impune, alaturi de conceptul de creatie sau de literatura populara, si in cercetarea romaneasca, datorita, in buna parte, marii sale capacitati de formare a noi termeni stiintifici: folcloric, folclorist, folcloristica etc. Sunt necesare insa cateva delimitari si precizari de concepte. Termenul cel mai cuprinzator in identificarea domeniului la care ne referim este cel de folclor, definit indeobste ca totalitate a creatiilor artistice ale unui popor, catre acest inteles conducand insesi sensurile cuvintelor de la care s-a format. Universalitatea folclorului este unanim recunoscuta. intrucat exista la toate popoarele, sub cele mai diverse forme de manifestare. Termenul de literatura populara este subsecvent, mai restrictiv, referindu-se indeosebi la creatiile populare care au ca suport un text literar, un cod de comunicare bazat pe expresia lingvistica.

Creatia populara are cateva trasaturi specifice, dintre care cele mai importante sunt caracterul oral, traditional, colectiv, anonim si sincretic, prezentandu-se astazi ca un proces structurat de-a lungul timpului, existand la nivelul comunitatilor umane, provenind dintr-o sursa anonima, pe cale orala, mereu perfectionata. Oralitatea este, desigur, caracteristica cea mai evidenta in evolutia acestui proces; ea exprima, pe de o parte, modul de transmitere din generatie in generatie, pe de alta insa "ea absoarbe si exprima, in acest mod, toate caracterele oralitatii" (Adrian Marino, "Hermeneutica ideii de literatura", Editura Dacia, 1987, p. 162).

Caracterul traditional rezida intr-un anume conservatorism al modalitatilor de expresie, teme, motive, tehnici prozodice, constituite indeobste ca invariante, varia-bilitatea constand, in marea diversitate a creatiilor populare, in posibilitatile multiple de combinare a lor.

Caracterul anonim al creatiei populare rezulta din faptul ca nu exista o anume persoana responsabila pentru o anumita forma de mani­festare a folclorului, forma perfecta constituindu-se prin prelucrarea continua a creatiei respective.

Caracterul colectiv este strans legat de premisa anonimatului, care permite participarea mai multor autori la actul de creatie, subliniind insa si o paradoxala caracteristica individuala: creatorul este totusi unul singur, cel initial, ceilalti sunt modificatori sau amelioratori.

Sincretismul rezulta din interferentele codurilor de transmitere, din asocierile modalitatilor de expresie, text literar, cantec, dans, mimica, gestica, joc de scena. Toate aceste caracteristici se afla intr-un continuu proces de circularitate, de conditionare reciproca.

Alte referate romana, dar Necategorisite