Imnul este o specie a liricii cetatenesti, care isi trage numele din grecescul hymnos, avand sensul de "cantec de biruinta, de slava" si este una din cele mai vechi forme de poezie din literatura universala.
Initial, in Antichitate, imnul era un cantec solemn de preamarire a eroilor sau a zeilor. Apoi, el isi largeste continutul proslavind si divinitatea, o personalitate, patria, o idee, un eveniment deosebit si chiar un sentiment nobil.
La origine, imnurile erau invocatii religioase, cu timpul, largindu-si continutul, multe dintre ele au devenit creatii profane.
In
secolul al XlX-lea, o data cu formarea natiunilor, au aparut imnurile
nationale, care sunt cantece patriotice solemne, adoptate de o tara
sau alta si care exprima idealurile
de unitate nationala ale unui popor, dorinta de libertate si solidaritate
a acestuia. Imnurile nationale sunt intonate in cadrul unor ceremonii
publice, nationale si internationale.
Deoarece ele
exprima nu numai unitatea de vointa a unei colectivitati nationale, ci si pe aceea a unei colectivitati sociale, imnurile pot fi si
internationale, referindu-se la intregi categorii sociale. Astfel, au aparut -
Gaudeamus igitur -imnul studentilor,
Imnul olimpic - in cadrul olimpiadelor etc.
Sub
aspect compozitional, imnul incepe printr-o invocare retorica,
contine numeroase indemnuri sau
apeleaza la evocare pentru
a ilustra calitatile deosebite a ceea ce el preamareste. Nu de putine
ori,
imnul capata sensul unei meditatii solemne, in care invocatia
initiala este numai un pretext.
Fiind
cantece de slava, de biruinta,
imnurile au fost puse pe muzica si
se canta, versurile lor
avand un ton solemn, avantat, mobilizator.
In
literatura universala au scris
imnuri Pindar, Safo, Fr.
Schiller, Ch. Baudelaire, Novalis,
iar in
literatura romana aceasta specie a fost ilustrata prin
creatiile lor de Iancu
Vacarescu, Vasile Alecsandri, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru.