Genul dramatic (fr. dramatique < drame "drama" < gr. drama "actiune") cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.

Obiectivarea eului creator este posibila deoarece autorul nu intervine direct in text decat prin intermediul indicatiilor scenice, extrem de restranse ca volum si importanta in dramaturgia clasica, dar mai dezvoltate la unii dramaturgi moderni. Dramaturgul isi exprima gandurile si atitudinea cu ajutorul personajelor care comunica si se comunica prin intermediul dialogului si al monologului.

Actiunea pieselor de teatru (a operelor dramatice) se caracterizeaza prin uni­tate, deoarece evenimentele prezentate se inlantuie cauzal si motivat (avand o motivare intrinseca).
Unitatea de actiune este singura care s-a pastrat- in teatru de-a lungul secolelor, unitatea de timp si cea de loc au suferit modificari semnificative in decursul timpului. Oricum, actiunea ramane redusa la o durata reprezentabila pe scena prin spectacolul teatral si dezvoltata organic si unitar.
Esential in actiunea pieselor de teatru, in genul dramatic in general, este conflictul dramatic care consta in confruntarea dintre personaje, dintre opiniile si interesele lor sau chiar dintre atitudinile si imperativele morale ale aceluiasi per­sonaj. De aceea, conflictul dramatic poate fi exterior sau interior, acesta din urma intalnindu-se mai ales in dramele psihologice, in dramele de constiinta.

Dialogul este modalitatea principala din opera dramatica prin care personajele comunica intre ele si se comunica, adica isi exprima gandurile, ideile si sentimentele. Celelalte moduri de expunere - naratiunea si descrierea - se pot gasi in indicatiile scenice (de regie) sau in replicile personajelor. Cand replica personaju­lui este mai ampla si nu implica raspunsul (interventia) unui alt personaj, chiar daca acesta este prezent (o prezenta pasiva, evident) in scena, aceasta replica devine monolog dramatic, care are, in text, diferite functii: realizeaza expozitiunea sau trecerea de la o scena la alta, faciliteaza aparitia unui personaj, pregateste noi situatii, nareaza evenimente care nu sunt prezentate pe scena, exteriorizeaza sentimentele si atitudinea eroului, reflectiile sale asupra unei situatii prezente, trecute sau viitoare ori asupra unor probleme fundamentale ale existentei, determina evolutia conflic­tului etc.


In operele dramatice, scriitorul isi exprima gandurile, ideile si sentimentele nu numai prin intermediul textului si al personajelor, deoarece acestor modalitati li se adauga indicatiile scenice (de regie), jocul actorilor, care (re)creeaza personajele prin talentul propriu si prin viziunea regizorala, decorul, luminile, fondul sonor etc. De aici se observa, de fapt, si caracterul sincretic al operelor dramatice si locul lor aparte in literatura, datorat acestor trasaturi specifice.

In general, operele dramatice au fost scrise cu scopul de a fi prezentate pe scena (se definesc deci prin reprezentarea lor teatrala), dar exista in dramaturgia moderna si "piese pentru lectura".

Avand in vedere destinatia si scopul lor, piesele de teatru sunt structurate in acte, tablouri si scene, ceea ce nu dauneaza unitatii continutului textului dramatic.

Din cele aratate pana aici, se deduce ca operele dramatice, cunoscute si sub numele de piese de teatru, sunt creatiile literare destinate scenei, care oglindesc un conflict puternic prin intermediul actiunii prezentate direct, al personajelor, al dia­logului si al monologului dramatic, avand si o structura specifica.
Astfel de creatii se intalnesc atat in literatura populara, cat si in cea culta. Din creatia orala fac parte jocurile cu masti (cu caracter de pantomima), teatrul popular cu tema profana (Constantinul, Jianul sau Banda lui Jianu, Bujorenii, Mocanasii, etc.) si cu tema religioasa (Vicleimul, Jocul cu pomul sau Adam si Eva). Principalele specii al g nului dramatic cult sunt tragedia, comedia si drama, dar mai exista si alte specii sau variante - farsa, tragicomedia, monodrama, pantomima, melodrama, vodevilul, piesa pentru teatru de papusi etc.

Tragedia cunoaste, in evolutia ei, mai multe etape: tragedia clasica greaca (sec. Al V-lea si al IV-lea i.Hr.), tragedia shakespeariana (sec. Al XVI-lea) si tragedia neoclasica franceza (sec. Al XVII-lea).

La fel evolueaza si comedia, de la cea clasica greaca (aceleasi secole ca si tragedia), la cea neoclasica (sec. Al XVII-lea) si la cea moderna.

Drama poate fi romantica (prima jumatate a sec. XlX-lea) si realista (a doua jumatate a secolului al XlX-lea), si, dupa tematica, se clasifica in drama istorica, drama de idei, drama poetica, drama burgheza etc.

In dramaturgia moderna exista asa-numitul teatru absurd, in care continutul apare incifrat, iar mesajul este mai greu de sesizat.