Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Elemente de versificatie
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Elemente de versificatie




Particularitatea esentiala a poeziei fata de proza, teoretizata de poeticile clasice si mentinuta in linii mari pana astazi, este organizarea textului in versuri si comunicarea unui mesaj artistic prin elemente de prozodie: masura, ritm, rima, structura strofica. Acestea sunt subordonate indeplinirii celorlalte doua conditii ale existentei poeziei, obtinerea armoniei si constituirea imaginii artistice.

PROZODIE. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. prosodie, gr. prosodia, "intonare, accentuare" (din pros, "catre", si ode, "cantec"). Acceptia curenta este de stiinta a gruparii cuvintelor in unitati ritmice, de pronuntare ritmata a cuvintelor, sinonima, in acest sens, cu METRICA. Alt sens este de parte a poeticii, cand se refera la cantitatea si durata vocalelor, la gruparea acestora in unitati ritmice.
VERS. Potrivit "Dictionarului de termeni literari", termenul provine din fr. vers, lat. versus, "intoarcere", "rand, sir al scrierii".

Reprezinta, de regula, un rand dintr-o poezie, supus, in poezia traditionala, conditiilor prozodice. Versurile sunt imbinari lexicale ce se repeta structural, sub aspectul masurii, ritmului, rimei, intonatiei (de aceea versus insemna la inceput in limba latina "pereche de brazde", "intoarcere a brazdei" facuta de plugar la capatul ogorului). Versul presupune astfel o pauza finala si uneori una mediana, marcata prin CEZURA, care il imparte in secvente (egale sau inegale), numite EMISTIHURI: "Mihnea incaleca,/ calul sau tropota" (D. Bolintineanu); "- Stai, pasa!

Sa piara azi unul din noi!" (G. Cosbuc). Versul este alcatuit dintr-un anumit numar de silabe, care formeaza MASURA acestuia, silabele fiind grupate, in poezia traditionala, in unitati metrice (picioare metrice), care stabilesc felul ritmului. Versurile care in final prezinta unitati metrice complete sunt acataletice, in cazul celalalt fiind cataletice (piciorului metric final ii lipseste o silaba:

"Doina, doina, viers cu foc").
Tipologia versificatiei, in functie de masura, ritmul si rima folosite, a marcat, de-a lungul timpului, tehnicile de creatie. Exista versul silabic, cu masura fixa, de pilda ALEXANDRINUL (folosit in epica medievala franceza referitoare la ispravile lui Alexandru Macedon), avand 12 sau 13 silabe, format din 6 iambi, cu cezura dupa a sasea silaba, folosit in epopei si tragedii, de unde si denumirea de vers eroic,
STROFA. Termenul provine din fr. strophe, gr. strophe, "intoarcere" (o parte a corului antic orientata spre dreapta, spre deosebire de cealalta parte, antistrofa, orientata spre stanga). Reprezinta, in versificatia moderna, diferite combinatii asociative ale versurilor, in functie de masura, ritm, rima, idee poetica. Dupa numarul versurilor continute, exista o varietate de forme ale strofei:

Monoversul, cu rol de incipit, de final sau marcand in corpusul textului poetic simetria, refrenul sau laitmotivul; poate constitui, printr-un efort de creatie de mare concentrare, chiar singurul vers al poeziei, ca in "Poeme intr-un vers", de Ion Pillat:

"Foc stins, cort strans, pustiul si pulberea plecarii."

("Popor nomad").
Distihul (gr. distichos), strofa alcatuita din doua versuri rimand intre ele. Se intalneste in gazel, poezie cu forma fixa, in care versurile primei strofe rimeaza si cu fiecare al doilea vers din strofele urmatoare (a a, b a, c a etc):

"Copiii nu-nteleg ce vor:
A plange-i cumintia lor./
Dar lucrul cel mai las in lume
E un barbat tanguitor./
Nimic nu-i mai de ras ca plansul
in ochii unui luptator./
O lupta-i viata; deci te lupta
Cu dragoste de ea, cu dor."

(G. Cosbuc, "Lupta vietii"). in poezia*antica reunea doua versuri de masuri diferite, un hexametru si un pentametru, ca in "Tristele", de Ovidiu, formand un distih elegiac.
Tertina (din it. terzina, "a treia rima", lat. tertius, "al treilea") este o strofa de trei versuri, cu rima incrucisata, primul rimand cu al treilea, iar al doilea cu primul din strofa urmatoare (a b a, b a b etc), procedeul repetandu-se pana la sfarsitul poeziei, devenita astfel poezie cu forma fixa, in care ultimul vers, izolat, rimeaza cu cel dinainte. Tertina are si o masura fixa, endecasilabul (versul de 11 silabe). Ultimele doua strofe ale unui sonet sunt tertine. "Divina comedie" a lui Dante este scrisa in tertine. in literatura romana, tertine scriu Mihai Eminescu, George Cosbuc, St. O. Iosif, Nichita Stanescu.
Tertetul acopera partial notiunea de tertina, referindu-se numai la alcatuirea strofei de trei versuri, fara implicatiile prozodice amintite, avand de obicei monorima (a a a).
Catrenul (din fr. quatrain, "catren", lat. quattuor, "patru"), strofa de patru versuri, reprezinta probabil forma cea mai raspandita in creatia poetica. Rima unui catren este de obicei incrucisata (aba b),sau imbratisata (a b b a) dar poate prezenta si semirima, cu omofonie numai la versurile 2 si 4:

"Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incarca;
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca" (M. Eminescu). Uneori catrenul reprezinta singura strofa a unui poem.
Sextina (din fr. sextine, cf. lat. sextus, "al saselea"). Termenul trimite la strofa de sase versuri, dar denumeste si o poezie cu forma fixa, inventata in secolul al XH-lea de trubadurul Arnaud Daniel (Wolfgang Kayser) si frecventata mai ales in Evul Mediu, dar si de catre poetii moderni. E alcatuita din 39 de versuri, sase strofe a cate sase versuri, cu o rima riguros respectata, si o tertina, avand o distributie savanta a cuvintelor din versurile finale ale primei strofe, care se regasesc la sfarsitul tuturor celorlalte cinci strofe, de obicei in ordinea 615 2 4 3.
Exista si strofa cvinarie sau cvintetul (de cinci versuri) si strofa polimorfa, de sapte (septetul), opt (octava, forma preferata pentru epopee in literaturile romanice, Ariosto, Camoes, Tasso), noua (nona), zece (decima), douasprezece versuri. Octava este folosita de Mihai Eminescu in poezia "Glossa", respectand conditii prozodice ale acestui tip de strofa (rima ababcdcd, cu pauza dupa al patrulea vers) si pe cele ale glosei ca poezie cu forma fixa.
RIMA. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. rime si denumeste una dintre cele mai importante figuri de sunet ale poeziei. Consta in coincidenta sonora a finalului a doua sau mai multor versuri, incepand cu ultima vocala accentuata. Fiind un mijloc de baza in constituirea armoniei poetice (eufonia), alaturi de ritm, rima a fost analizata amanuntit de-a lungul timpului, rezultand numeroase moduri de clasificare.

Cea mai cunoscuta este in functie de pozitia rimelor in cadrul strofei, prin care isi exercita rolul esential de armonizare sonora a versurilor componente: a) rime imperecheate, dupa structura a a b b; b) rime incrucisate, a b a b; c) rime imbratisate, a b b a; d) rime interpolate, intr-o strofa de sase versuri, a a b c c b: e) monorima, repetata la trei sau mai multe versuri succesive, folosita indeosebi in poezia populara; f) rime variate, cand ordinea lor nu este uniforma, indeosebi in fabule; g) rime interioare: "Nunul mare, mandrul soare, si pe nuna, mandra luna."

(M. Eminescu).

O clasificare sugestiva pentru efectele sonore produse este aceea in functie de numarul de sunete coincidente de la sfarsitul versurilor ce rimeaza: a) rima simpla, cu sunete ce cuprind un singur accent principal: - masculina, cand accentul cade pe ultima silaba, fiind monosilabica (rimeaza numai o dar intalnit si la Dosoftei, Miron Costin si Ion Heliade-Radulescu. Versul ritmic se bazeaza pe numarul fix de accente, de piida HEXAMETRUL, alcatuit din 6 picioare metrice, de obicei dactili, fiind versul epopeii
clasice grecesti, folosit si de Ion Heliade-Radulescu:

"Toti incetara cu fetele-ntinse tacand sa-l asculte".

                     Versul alb, inaugurat de Henry Howard in 1540, la traducerea in engleza a "Eneidei", este
folosit apoi de Shakespeare si de poetii romantici. Simbolistii si in mare parte poezia secolului XX
utilizeaza versul liber, desprins de orice conditionare prozodica, fara ritm, rima si cu masura inegala.
RITM. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. rythme, lat. rythmus, gr. rythmos, "miscare regulata si masurata", "cadenta melodica".

Reprezinta repetarea ordonata a silabelor accentuate si neaccentuate si a pauzelor intr-un vers.

Prin imbinarea silabelor accentuate si neaccentuate (in antichitate a silabelor lungi cu cele scurte), se ajunge la formarea unei unitati ritmice, numita picior metric.


In versul romanesc, elementul fundamental este unitatea ritmica formata din 2, 3, 4, 5 si 6 silabe, in functie de care se definesc tipurile de ritm:
 Ritmuri binare, in care unitatea metrica (piciorul metric) este formata din 2 silabe: a) ritmul trohaic, cu unitatea metrica numita troheu, prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata:

"Doina,
doina/cantec
dulce" ("Doina"), 1_ V
1_ VI _ VI 1_ VI; b) iambic,
cu piciorul metric numit iamb, cu a doua silaba accentuata:

"in vaduri ape repezi curg" (G. Cosbuc), V _
V _
V _
V !_/.
Termenul TROHEU provine din fr. trochee, gr. trohaios, "alergator", ritmul trohaic fiind alert, dinamic, intalnit mai ales in poezia populara, potrivit pentru dans.
IAMBUL (din fr. iambe, lat. iambus, gr. iambos, de la Iambo, preoteasa a cultului zeitei Demeter) creeaza un ritm ascendent, lin, specific poeziei culte, indeosebi elegiilor si meditatiilor, folosit frecvent de Eminescu, de unde si referinte poetice asupra lui:

"Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile".


Ritmuri ternare: a) dactilic, bazat pe un dactil: _ V V:

"Ard departarile" (M. Eminescu), _V Vll_VV; b) anapestic, numit si ritm antidactilic, cu ultima silaba accentuata, V V _: "De-mi vorbiti ma fac ca n-aud" (M. Eminescu), V V !_
V l__ VI __ V, vers poliritmic, format dintr-un anapest, un
amfibrah si un troheu.; c) ritmul amfibrahic (bazat pe un amfibrah, V ___V:

"in linistea serii" (M.
Eminescu), V __ VI V __ V; d) ritmul eretic, bazat pe unitatea eretica, opusa amfibrahului, formata din doua silabe accentuate si una neaccentuata, __ V _: "Sa-mi fie somnul lin" (M. Eminescu), V 1_ VI l V!_, amfibrah+cretic.
DACTILUL (din fr. dactyle, lat. dactylus, gr. daktylos, "deget") formeaza un ritm descendent, care atenueaza armonia sonora a versului.
AMFIBRAHUL (din fr. amphibraque, gr. amphi, "din doua parti", brachys, "scurt") creeaza un ritm unduitor, larg, deschis, al spatiilor cosmice, fiind folosit frecvent de Eminescu.
Ritmuri cuaternare, bazate pe unitatile ritmice de 4 silabe, dintre care una poarta accentul: a) peon 1,1_ V V V:

"Valurile, vanturile" (M. Eminescu), _ V V VI _ V V V; b) peon II,V : V V:

"Luceafarul asteapta" (M. Eminescu), V : V VI V _ V (peon II + amfibrah); c) peon III, VVV:

"O mreaja de vapaie", V L_ V
V V _ V, amfibrah + peon III; d) peon IV; V V V _: "Sa ma lasati sa mor" (M. Eminescu), VVVWV1 (peon IV + iamb).
PEONUL (din gr. paian, dupa numele Paionios, "Tamaduitorul", dat lui Apollo) forma in Antichitate un ritm solemn, folosit mai ales in imnurile pagane. Eminescu ii aprecia valoarea eufonica:

"Si-i diamant, peonul, indraznetul..."

.
Cuaternar este si ritmul coriambic, imbinare de un troheu si un iamb, __ V V 1_:

"Stelele-n cer...
Pana ce pier" (M. Eminescu), !_V V _;
Exista si ritmuri mai rare: cvinar, alcatuit din unitati metrice de cinci silabe, V V V _JV; mesomacru: "Pe-un prund de oseminte" (M. Eminescu), __ VI V V V 1_V (iamb + mesomacru); senar, hipermesomacru, alcatuit din unitati ritmice de sase silabe, V V V _V V:

"Pe miscatoarele carari" (M. Eminescu), V V V _V VIV __ (hipermesomacru si iamb), sugerand, prin cadenta larga a versului, marile deschideri ale spatiului poetic eminescian.
Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?" (M. Eminescu); - feminina, cu accentul principal asupra penultimei silabe, fiind bisilabica si posibila in cadrul ritmului trohaic sau amfibrahic:

"Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l indreapta
Langa fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta."

(M. Eminescu); b) rima complexa, cand rimeaza cuvinte ce includ, pe langa accentele principale, si accente secundare: - rime dactilice: "Clatind catargele
tremura largele" (M. Eminescu); - rime hiperdactilice, cand accentul cade pe a patra silaba, in cazul peonilor:

"malurile...
valurile".


Alte referate romana, dar Necategorisite