Specificitatea producerii textului, a scriiturii, este direct determinata de genul literar in care aceasta se manifesta. Epicul este considerat un gen originar, pentru ca a aparut cel dintai, sub forma miturilor si a poemelor epopeice, intaietate absoluta pe care teoria moderna a literaturii o acrediteaza tot mai insistent. Literatura apare, asadar, initial sub forma epica, din dorinta de "a spune", "a povesti", "a nara", modul principal de comunicare, prin care se recupereaza faptele trecutului, fiind naratiunea, exprimata atat sub forma ditirambica, in versuri, supusa regulilor metrice ale poeziei, cat si in proza, intr-o forma mai apropiata de vorbirea comuna, eliberata de rigorile exprimarii ritmice. De altfel, denumirea de proza vine din termenul latinesc prosa, insemnand "discurs care inainteaza in linie dreapta" (lat. prosus = "inainte"), deci fara prea multe complicatii si popasuri stilistice, trasatura mentinuta pana in vremurile moderne (la Balzac, de pilda, randul dintr-o carte este o oglinda purtata de-a lungul unui drum). Potrivit lui Roland Barthes, proza denumeste "un discurs minim, care vehiculeaza in modul cel mai economic gandirea".

in sfera cea mai cuprinzatoare, proza se poate clasifica in functie de modalitati disti naive de realizare: oratorica (discurs, alocutiune); memorialistica (autobiografie, amintiri, memorii, jurnal etc); reflexiva (discurs filozofoc, eseu, literatura gnomica); artistica (legenda, basm, schita, nuvela, roman etc), asupra careia vom insista in randurile urmatoare, definind si ilustrand principalele concepte ale naratologiei.

Aparitia povestirii presupune un autor, perceput la inceput ca autor abstract, impersonal, simplu declansator al scenariului epic, pornit dintr-un pattern epic (epical pattern), dintr-o intamplare-pecete, originara, la care participa un personaj divin sau eroic. Mitul se inscrie perfect in aceasta categorie narativa, care instituie triada epica cea mai simpla: autor, intamplare, ascultator. Fiind o "istorie sacra" ce povesteste o intamplare a inceputurilor, referitoare la creatia lumii, mitul comunica un adevar absolut, ce nu poate fi pus la indoiala. Vocea auctoriala se confunda aici cu vocea narativa, intrinseca de fapt scenariului epic.

Este insasi vocea creatorului, pentru ca mai tarziu, cand mitul se dezvolta in scenarii epice mai ample, in cazul marilor epopei de pilda, autorul, constient de acest adevar, transfera sarcina tiaMiva tot unui personaj divin:

"Canta, zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul", zice insusi Homer, in primul vers al "Iliadei".

Treptat, mitul, care este naratiune inchisa, spunand un adevar o data pentru totdeauna, devine istorie, se dilueaza ca intensitate si concentrare epica, dobandeste extensie si deschidere narativa, inventie epica. in aceste conditii, multiplicarea plamjrilor narative si a personajelor solicita substituirea autorului cu un narator, uneori cu mai multi naratori, care se adreseaza unui cititor ascultator (considerat din principiu fictiv, numit si naratar), completandu-se astfel si diversificandu-se instantele narative.


Prin povestirea faptelor trecutului, mitul renaste continuu, desi nu poate fi decat povestit, vazut "din afara", nu si repetat, ceea ce impune neintelegerea si banalizarea lui in timpurile moderne, imposibilitatea de a mai reconstitui "istoria sacra".

Mitul se constituie ca o "povestire inchisa", situata in transcendent, dincolo de sfera cunoasterii comune. in aceasta latura, a istorisirii mitului, apar teogoniile, genealogiile zeilor, imnurile adresate eroilor. Basmele au si ele origine mitica, lucru observat de cercetatori destul de timpuriu, ei atribuind aceasta origine si genurilor epice traditionale. Mai tarziu, mitul este este inlocuit de istorie sau fabula; in tot acest proces, apar si se diversifica instantele comunicarii, structurate in canoane, apoi modificate pe masura aparitiei diverselor curente si specii literare. Pe acest traseu, al evolutiei de la mit la fabula, in sensul unei istorii care prezinta evenimentele, in timp ce primul este o dovada a unui "adevar metafizic", apar doua fenomene, al mitizarii si al demitizarii. Distinctia dintre "istoria adevarata" si cea "falsa" sau profana, opunandu-se sacrului, este reliefata chiar de primele societati primitive. in crestinism, sublimul crestin reprezinta "pathos", iar neoclasicismul impune "miraculosului" doar sa "excite" imaginatia. Literatura moderna se bazeaza pe "le mythe de l aternel retour", pe resurectia basmului si a realitatii mitice, modelul avand un caracter sacru, intangibil, ne varietur.

O alta varianta a literaturii presupune cultivarea "istoriei" (a "diegezei"), care, intr-o opera literara, desemneaza totalitatea eveni-mentelor, reale sau fictive, constituite intr-un univers autonom. Discursul reprezinta relatarea unei serii de evenimente sau al unuia singur, determinand instantele comunicarii narative: naratorul, cel care face comunicarea, si cititorul, care trece prin filtrul mintii evenimentele narate. Epicul nu coincide cu istoria, confuzia fiind frecventa si la Suidas (secolul X) sau la Wilhelm Grimm, peste opt secole. Epicul traditional si cel din zilele noastre presupun caracterul verosimil al povestirii, acel "de n-ar fi, nu s-ar povesti".

"Istoria" povestirii se desprinde din istoria propriu-zisa:

"Faptele regilor, capitanilor, razboaiele triste" (Horatiu, "Ars poetica", v. 74) sunt extrem de importante pentru scriitorii romantici sau pentru autorii de romane istorice. Istoria se povesteste de una singura, o problema constituind doar inceputurile, care apar in lumea moderna sub forma basmelor, a epopeilor supranaturale, cu eroi depasind cu mult conditia si limitele umane. Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o dihotomie a nararii, una obiectiva, a faptelor traite, si una metafizica, ce presupune adevarul nararii fictive.