Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: I.L. Caragiale: La hanul lui Manjoala; Minai Eminescu: Sarmanul Dionis, Vasile Voicu-lescu: Lostrita, Iubire magica; Mircea Eliade: La tiganci, Sarpele, Nopti la Serampore; Alexandru Macedonski: Masca , Gala Galaction: Moara lui Califar, Mateiu Caragiale: Remember; Pavel Dan: Copil schimbat s.a.

Orientari teoretice

Nuvela este o specie epica nascuta in romantism, dar cultivata de toate curentele ulterioare, pentru virtutile ei de a exprima, concentrat, situatii exis­tentiale dilematice, drame, crize ale destinului uman, reactiile personaju­lui surprins in puncte de rascruce. Mari romancieri au vazut in aceasta specie un exercitiu pregatitor al constructiilor epice ample, romanele ulterioare.
Nuvela fantastica se intemeiaza pe categoria estetica a fantasticului, definit ca falie in real, ca dereglare sau ambiguizare a ordinii lumii fizice, ca atac la adresa coerentei ei certificate prin legile naturale - ale spatiului, ale timpului sau ale cauzalitatii.

Prin ruptura fantastica este agresata intreaga stabilitate a lumii, pe care omul o percepe atat empiric, cat si rational. Sentimentul fantasticului, absent in orizontul vietii omului primitiv (pentru care misterul, miracolul era o "realitate naturala" intr-o lume, in egala ma­sura, sacra si profana), se naste in romantism, ca produs al fanteziei eliberate, dar si ca expresie a unui suflet uman mai complicat, tensionat de anxietati, angoase, nelinisti si avid sa-si proiecteze dorinta de dezmarginire peste datul constrangator al lumii terestre.

Categoria estetica a fantasticului se particularizeaza in diverse sub-ca-tegorii, cum sunt: fabulosul feeric, miraculosul mitic, realismul magic, ocultismul initiatic sau vizionarismul, generand tipuri diverse de (proze) fantastic(e): fantastic filosofic, fantastic folcloric, fantastic mitic, realism magic. Literatura fantastica are propriile preferinte tematice. Celebre, in literatura lumii, sunt teme precum: pactul faustic, voiajul in timp, dublul, migratia sufletelor (metempsihoza), calatoria cosmica. E de observat, de asemenea, ca distributia rolurilor in proza de acest tip are in vedere un personaj masculin, adept al ordinii profane, obligat sa ia parte la experienta fantastica, in calitate de "pacient pe care se exercita operatia sacra", si un personaj feminin mediator intre real si sacru, adesea chiar "mesager al sacruluiT in lumea laica. Destul de impura ca specie, nuvela fantastica se confunda usor cu poves­tirea, tocmai pentru ca ambele istorisesc o intamplare memorabila prin inso­litul ei. Ambiguitatea narativa, efect obtinut prin alunecari de planuri si prin obscuritati textuale, ca si finalul deschis, sunt particularitati de stil si de constructie ale nuvelei fantastice.

Mircea Eliade: La tiganci

Una dintre cele mai cuceritoare nuvele fantastice ale literaturii romane este La tiganci, nuvela aparuta in 1959, la Paris, dar scrisa in limba romana, ca de altfel toata literatura beletristica a lui Mircea Eliade. Actiunea nuvelei este plasata in Bucuresti, oras pe care memoria afectiva a scriitorului l-a incremenit in ultima secventa de timp real traita inaintea plecarii sale in exil: timpul interbelic. Suspendat astfel in virtualitate, irizat sub proiectia retro-spectiv-nostalgica a amintirii, orasul natal devine, la acest scriitor, un spatiu labirintic, care ascunde sub strazi si locuri reperabile mesaje latente, semne sacre, mistere, comori, porti camuflate ce conduc, toate, spre lumi alternative. Orasul aplatizat de caldura si praf- acelasi prin care siluetele caragialiene se agita captive in banalitate - devine, in nuvelele lui Mircea Eliade, un teritoriu al initierii, un loc ales pentru epifanii, un fertil producator de mituri.

Indicii narativi din incipitul nuvelei plaseaza in aceasta atmosfera "de pitoresc balcanic" un personaj modest, bonom si cenusiu. Profesorul Gavri­lescu, om catre cincizeci de ani, se intoarce de la orele particulare de pian pe care le face la domiciliul unor tinere ce nu vor deveni artiste, ci sotii ono­rabile, pentru care muzica e mai degraba divertisment domestic si stereotip de educatie mic-burgheza decat zbucium al destinului creator. De altfel, si pentru personaj, aspiratiile creatoare, elanurile artistice ale tineretii, visul "artei pure" au sfarsit prin a se cuminti in aceeasi optica pragmatica, chiar daca perceputa vag ca povara:

"Cand e omul cult, mai usor le suporta pe toate".

Marea arta, omagiata plenar prin creatie, a ramas o amintire vaga, nostalgica a tineretii ce se aratase promitatoare, atat in planul biografic -printr-o iubire exceptionala, capabila sa-i implineasca destinul - cat si in cel creator, prin "firea de artist" cu care fusese daruit. Muzica devenise, cu trecerea anilor, o meserie exercitata sub presiunea permanenta a rutinei si a calculelor ce dramuiesc rezervele necesare unei supravietuiri modeste. "De trei ori pe saptamana", Gavrilescu parcurge acelasi traseu: de acasa la Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, cu tramvaiul prin geamurile caruia decorul stiut isi schimba doar haina anotimpurilor. Uitarea partiturilor, fapt prin nimic extraordinar, dar semn al unei firi zapacite, prizoniera intr-o ordine de viata straina, determina ruperea automatismului. Agasat de aceasta intamplare, personajul coboara la mijlocul traseului, condamnat de o soarta ironica sa-si
vada multiplicata rutina zilnica a drumurilor. Strada il primeste in lumina ei incandescenta, iar soarele torid e acelasi ca al Arabiei colonelului Lawrence, dar si ca al unei uitate veri din tineretea petrecuta la Charlottenburg. Sentimentul prea tarziului, difuz, e intarit de tramvaiul care il depaseste intre statii. Obligat sa-si tarasca trupul vlaguit spre umbra deasa si amaruie a unei gradini de nuci ce se decupeaza contrastant in lumina orbitoare a strazii, barbatul constata ca ajuns in dreptul locului numit "la tiganci", despre care se discutase cu destula precautie si pudoare, anterior, in tramvai. Umbra, "nefireasca racoare", explozia vegetatiei de "padure, la munte", inaltimea solemna si maiestuoasa a batranilor copaci ii transmit un ciudat amestec de "respect" si "infinita tristete", pana cand o tanara aparuta ca din pamant il pofteste inauntru. Fara sa inteleaga prea bine ce se intampla, Gavrilescu o urmeaza "fascinat" intr-o casuta veche ascunsa intre tufe de liliac si boz, unde va fi taxat, de o batrana imobila ca un sfinx, cu trei sute de lei, in schimbul celor trei fete pe care i le ofera: o evreica, o tiganca si o grecoaica. Socotita, suma risipea banii facuti pe "trei ore de pian" care, adunate la lungul sir al celor trecute si viitoare - ale unei existente fragmentate in ore! - faceau si mai evidenta distanta dintre valoarea casei tigancilor si suma la care truda lui modesta ar fi putut vreodata aspira. Precautia gospodareasca, reflex al meschinariei vietii si gandirii, e doar unul dintre "pacatele" pe care cu o dezarmanta candoare le tot invoca, aluziv, Gavrilescu.

Lasandu-se condus de aceeasi fata care-l ademenise, eroul strabate gra­dina mai putin racoroasa, acum, si ajunge intr-un bordei semiintunecat, labi­rintic, impresie datorata paravanelor inselatoare si luminii translucide pe care ele o emana. Tot ceea ce se petrece de-acum pare proiectie onirica, un straniu joc ce-i da personajului, alternativ, senzatia fricii si a unei bruste, invadante, fericiri. Pus sa ghiceasca fetele, Gavrilescu se incurca in misterul etniilor si al raselor lor ambigue, dupa cum se trezeste prins in complicata tesatura a propriei memorii, iesita la suprafata in mod neasteptat.

Tineretea geniala, infranta de saracie, ca si "dragostea vietii" lui pentru Hildegard, abandonata dintr-un complicat amestec de bun-simt, lasitate si calcul, in favoarea Elsei -acum sotia sa - ies la iveala dintr-o memorie ce paruse moarta si ingropata sub povara unei maturitati traite ca prin ceata, tern si stereotip. Din acelasi izvor adanc de memorie rasar "melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parca pentru intaia oara, desi ii veneau una dupa alta in minte, ca si cum si le-ar fi amintit dupa foarte multa vreme."


Aici, in bordeiul tigancilor, Gavri­lescu pare reintrat in posesia destinului sau autentic, prin recuperarea trecu­tului si a geniului creator, cu intoarcerea firului vietii la punctul de rascruce de la care eroarea unei casatorii, alta decat cea predestinata, i-o deviase. Tradarea iubirii lui pentru Hildegard si netrairea dragostei ce-i fusese rezervata de un destin generos i se reveleaza, abia acum, in autenticitatea semnificatiilor ei, ca "tragedia vietii" lui.

Ratarea ghicitului fetei - ritualic joc de initiere pentru toti cei ajunsi la tiganci - atrage panica fetelor. Gavrilescu este "pedepsit" sa ameteasca , intr-un joc al ielelor si sa rataceasca, apoi, intr-un labirint infricosator prin metamorfozele la care sunt supuse obiectele. Dupa ce se trezeste invesmantat intr-o draperie, "ca intr-un giulgiu", eroul are revelatia propriei corporalitati devastate de un timp brusc accelerat:

"in acea clipa se vazu gol, mai slab decat se stia, cu oasele iesindu-i prin piele, si totusi cu pantecul umflat si cazut, asa cum nu se mai vazuse vreodata."

Trezit de vocea babei din ceea ce pare un vis cosmaresc, el va pleca din bordei aparent asa cum venise: cu I aceleasi haine, cu aceleasi fraze stereotipe, demodate in retorica lor naiva, cu I acelasi aer desuet, modest si cam ridicol - spre aceeasi realitate cotidiana a Bucurestiului, cu ritmurile sale mecanice si previzibile. Numai ca peste Bucurestiul abandonat cateva ore trecusera, intr-o realitate paralela, doi-, sprezece ani. Banii se schimbasera, ca si preturile biletelor de tramvai, locuri [ altadata familiare ii apar lui Gavrilescu drept straine: in casa Voitinovici locuiesc alte persoane si chiar domiciliul sau are acum alti proprietari. in I cartier nu mai cunoaste pe nimeni, decat pe carciumarul care ii povesteste, , fara sa-l recunoasca, faptul divers al disparitiei unui fost profesor de pian,, cautat zadarnic de sotie, ulterior repatriata in Germania. Desi lumea pare sa-l fi eliberat de servituti (nu mai are casa, sotie, eleve, ore, bani - asadar nici o , existenta), Gavrilescu pune totul pe seama firii sale aiurite si, incercand sa-si ₍ desluseasca ceea ce ii pare a fi o confuzie, se reintoarce, in toiul noptii, la, tiganci. intampinat de eterna baba, este atentionat ca singura fata disponibila, este "nemtoaica" pe care o refuzase la prima lui vizita.                                   j
Hildegard, iubita din anii studentiei germane, moarta intre timp, dan ramasa aceeasi ca la optsprezece ani, il preia pe Gavrilescu, promitandu-i un nou inceput, prin vis, prin moarte sau prin reluarea, intr-un univers paralel, a vietii, de la punctul din care curgerea ei fireasca fusese deviata prin tradarea iubirii si casatoria cu Elsa. Iesind din curtea tigancilor, "fara sa mai deschida poarta", cuplul reunit se indreapta, in noaptea minunata de vara, spre oj padure fabuloasa. in birja care-i poarta lin, Hildegard il linisteste tandru-; ironic:

"Asa incepe.


Ca intr-un vis..."

Ea e singura ce pare a intelege ceea ce. "s-a intamplat, acum de curand, de foarte curand..."


Farmecul nuvelei se genereaza din alunecarea ambigua intre cele doua. planuri - cel realist si cel fantastic -, ca si din indemanarea cu care este dirijata, in spatiul epic, recuzita mitologica cu rol simbolic. Desi critica aoferit interpretari plauzibile ale simbolurilor din text (baba este ipostazierea feminina a Cerberului, birjarul este Charon, cele trei fete pot fi ielele din
folclorul romanesc, gunele orientale sau parcele din mitologia greceasca, cafeaua pe care Gavrilescu o bea este substitutul apei uitarii, cifra 12 reprezinta ciclul astral complet, nucul este un arbore tanathic s.a.), autorul nuvelei s-a declarat nemultumit de aceasta decodificare "algebrica", facuta prin stabilire de echivalente. El nota, in Jurnalul sau, la 5 martie 1968:

"Am impresia ca nu s-a inteles lucrul esential: povestirea aceasta nu «simbolizeaza» nimic, adica nu transforma realitatea imediata printr-un cifru. (...) Nu trebuie cautat la ce se refera, in realitatea care ne este accesibila noua, diferitele episoade, nici ce reprezinta cutare sau cutare personaj.

Este prezentarea unui Univers nou, inedit, cu legile lui proprii..."

. Fidel aceleiasi pozitii ce-l departajeaza pe cercetatorul miturilor, al istoriei religiilor, de creatorul de literatura, autorul isi explica, in prefata editiei romanesti, din 1980, a nuvelelor sale, conceptia despre literatura fantastica, deosebita "de cea a romanticilor germani, a lui Edgar Allan Poe sau a lui J.L. Borges. (...) Destul sa amintesc ca e solidara de conceptia mea despre gandirea mistica si universurile imaginare pe care le fundeaza, universuri paralele lumii de toate zilele si care se disting in primul rand printr-o alta experienta a timpului si a spatiului. Ceea ce nu insemneaza, evident, ca prozele fantastice pe care le scriu sunt inspirate de cercetarile mele de istorie comparata a religiilor, nici ca n-ar putea fi intelese decat de cititorii familiari cu asemenea studii. Nu-mi aduc aminte sa fi folosit vreodata documente mitologice sau semnificatia lor simbolica scriind literatura."

Asadar, e mult mai aproape de intentia autorului o interpretare care considera experientele personajului Gavrilescu drept un transfer din lumea reala intr-un "Univers" alternativ, fata de care lumea reala apare drept "un vis".

O data absorbit in acest culoar paralel, Gavrilescu va putea crede ca viata sa "reala" (casatoria cu Elsa si ratarea artistica ce-i urmeaza) e doar un vis ce-si va fi avut derularea lui proprie, autonoma, intr-o alta dimensiune.
Figura abulica, traind hipnotic, sedat o varsta, ea insasi incerta, Gavrilescu pare sa-si traiasca realitatea vietii ca si cand ar fi proiectia propriului sau vis. Mediocritatea, simptomele ratarii - viata traita in gesturi mecanice si osificarea sufleteasca - locvacitatea si bonomia, aerul candid si vulnerabil de adult ramas infantil, precautia firii sale lase, de "artist" destinat unui eroism al creatiei, confuzia si pasivitatea il incadreaza pe Gavrilescu in tipologia initiatica a idiotului (I.P. Culianu). El suporta stoic, fara s-o fi cautat, aventura fantastica, lasandu-se trait de intalnirea cu sacrul. Lumea nu pare mai reala decat cea a tigancilor, spatiu in care tineretea, muzica si iubirea isi incremenisera desfasurarea spre a-l astepta sa revina din lunga-i ratacire. Fantasticul nuvelei La tiganci de Mircea Eliade se deruleaza in regim diurn si mizeaza pe ambiguitatea izvorata din dualitatile care construiesc periplul fantastic al personajului (viata-moarte, noapte-zi, trezie-vis, apo-teoza-ratare, frica-fericire, cotidian-mitic, sacru-profan s.a.). Sorin Alexan-drescu, unul dintre criticii si editorii operei lui Mircea Eliade, observa ca originalitatea lumii fantastice a acestei nuvele pare "a consta in seninatatea ei, in absenta tragicului, a damnarii, a catastrofei finale, a grotescului, a obse­siilor si spaimelor de orice fel. Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revansa a Vietii, a frumusetii si fecunditatii ei inepuizabile. Din acest punct de vedere, acest fantastic ramane, dupa parerea mea, in mod decisiv roma­nesc, pentru ca literatura romana imi pare a fi una dintre putinele literaturi ale lumii in care fantasticul si-a pastrat puritatea lirica, de alternativa mai buna si mai frumoasa a Realului."