Lumea ca vis (la vida es suefio), tema baroca, exprimata de mari scriitori cu mult inainte, este una dintre ideile cel mai des intalnite in nuvelele lui Mircea Eliade. Disparitia granitelor intre cele doua stari separate una de cealalta apare mai intotdeauna la sfarsit, pentru a sublinia parca o irealitate a realitatii, cel inselat de aspectul exterior al lumii reale cazand intr-o capcana din care cu greu mai poate scapa. La fel, cel cazut in pacatul de a incerca sa gaseasca o semnificatie a lucrurilor ce nu pot fi intelese nu mai poate evada din caruselul ametitor in care se inscrie iremediabil, care il schimba, il incurca si mai mult.

Gore, din "Douasprezece mii de capete de vite", este un astfel de personaj. Actiunea incepe intr-un anonimat desavarsit, intr-un loc neprecizat al Capitalei, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Dupa cum se autocaracterizeaza. Gore este o persoana ancorata in realitate, percepand evenimentele in cifre, intr-o dualitate bine cunoscuta, de lucruri fie albe, fie negre. Cea mai veridica dovada este calitatea de om de afaceri, care cunoaste mai bine decat t4z4924ti27qsh oricare altul treptele si mijloacele ascensiunii sociale:

"Iancu Gore, om de incredere si de viitor: asa imi spun prietenii..."

, judecata solida, de ins invulnerabil la faptele comune, neacceptand cu usurinta nici lucrurile inexplicabile. Portile irealului i se deschid insa in fata, ca o ironie a soartei, socandu-l de aceea in cel mai inalt grad: el, om al rationamentelor, nimereste in mijlocul unor intamplari ce nu pot fi explicate. Tocmai in acest fapt consta tragedia lui, sa ramana neputincios in fata unei desfasurari eyenimentiale inexplicabile.

Venit in Capitala sa recupereze trei milioane si jumatate de lei, contravaloarea a douasprezece mii de capete de vite, Gore e pus fata in fata cu o lume ce ii confera numai conditia de spectator. Carciuma, cronotop obisnuit al nuvelelor fantastice, este un loc de comuniune a personajelor celor mai ciudate si de punere in miscare epica a unor istorii incredibile. Locul este si un spatiu al asteptarii, unde poposesc straini, care invioreaza atmosfera provinciala ce toropeste fiecare oras in timpul verii, caci acolo nu se intampla mai nimic, cu exceptia sosirii marilor negustori care invart afaceri, intr-o molipsitoare si incredibila atmosfera de entuziasm, convinsi ca astfel intra in centrul atentiei. Lucru fals, ei avand statut de efemeride, ca fluturii, care, atrasi de lumina puternica a lampii, stralucesc un moment, pentru a cadea din nou in anonimat. Aici, carciuma este un spatiu care premerge irealul, un fel de tunel catre zone misterioase ale fantasticului.
Precedand parca semnele irealului, timpul se schimba, devenind insuportabil:

"- Doua­sprezece fara cinci... Douasprezece si zece, ofta el cu gravitate", replici marcand un spatiu de asteptare. Gore are un ceas monumental, din aur masiv, "ceasul tarului, [...] ceas imparatesc", pe care il afiseaza cu ostentatie, ca pentru a demonstra ca timpul are pentru el o certa sacralitate, fiecare clipa fiind importanta in ascensiunea sociala, semn de bogatie si de automultumire in acelasi timp.

Este totusi si o teroare cotidiana, datorata razboiului, bombardamentelor aviatiei americane din anul 1944, care vin la ora fixa, urmand orare stricte, facand mereu impartirea intre vii si morti. S-ar parea ca, in timpul evenimentelor, totul va urma o logica de netulburat.

Replicile personajului despre un viitor stralucit ("- Ai sa mai auzi dumneata de mine, spuse. Ai sa mai auzi de Iancu Gore") nu evita insa scenariul patrunderii neasteptate in spatiul fantastic: iesirea din carciuma il transporta dincolo de real. Atmosfera absolut linistita, "caldura dulce a dupa-amiezii de mai", mirosul de "trandafir salbatic" sunt tulburate de o salbatica si neasteptata intruziune a nefirescului, marcata de sunetul strident al sirenei. Precum Alice din romanul lui Lewis Carroll, care ajunge in Tara Minunilor printr-o gaura de iepure, Gore este directionat spre o alta zona spatio-temporala, precedenta celei existente, catre adapostul unde se petrece o scena absurda, el fiind unic spectator, nebagat in seama de cei ce dau reprezentatia.

Este ca si cum secventa temporala in care se afla este pusa alaturi de cea in care se petrece o scena neverosimila, Gore ramanand inchis ca intr-o sfera impenetrabila, de unde nu poate actiona in nici un fel, oricat de mult se schimba cursul evenimentelor. Nu se stie cine il inchide in sfera, nici daca actorii il transporta in mod constient pentru a-i juca aceasta piesa de teatru sau daca este un privitor pe care nimeni nu-l percepe, ramanand in timpul sau particular. Adapostul nu exceleaza, ca aspect, prin nimic:

"un bec murdar atarna de tavan; o caldare cu apa si cativa saci de nisip se aflau asezati langa pereti".




Personajele care dau, in adapost, o reprezentatie anosta si impersonala sunt "un batran cu par bogat, cu fata aproape frumoasa", judecatorul Protopopescu, o doamna cu o oarecare demnitate, "uscativa", cu "nasul lung si ochii reci, spalaciti", si slujnica acesteia, Elisaveta, o femeie batrana, cu "fata latareata, patata, si o gura mare, aproape diforma, cu dinti vesteji si neregulati".

Replicile personajelor, fara legatura, se desfasoara dupa un scenariu ciudat, ca si cum Gore nici nu se afla de fata. Vorbele lui, aceleasi cu cele rostite in carciuma, sunt interpretate cu o raceala extrema, de fapt nu sunt auzite sau nu se vrea a fi auzite, plasandu-l in ipostaza de spectator, de personaj-martor la o reprezentatie pe care nu o intelege. Stereotipia celor spuse de el:

"- E ceas imparatesc... L-am cumparat de ocazie, la Odesa... Unu-i Gore, Iancu Gore!" demonstreaza ca nici el nu se departeaza prea mult de cei pe care ii observa, urmand, in atitudine si replici, aceeasi tehnica a absurdului, dedusa din replici si din mimica personajelor. Elisaveta repeta obsesiv ca i se bate ochiul stang, semn al raului, batranul ameninta in van ca vrea sa iasa afara, dar nu o face, iar toti isi fac cruci, nu prea convinsi de faptul ca "o sa scape", sau de faptul ca "trebuie sa scape".

Pentru ca ei sunt fantome, lipsite de orice perceptie adevarata, care isi repeta moartea, cu o atentie deosebita sa nu schimbe scenariul, sa nu interfereze cu replicile lui Gore, cel ales pentru a asista la intregul spectacol.
Sfarsitul scenei nu ii da o idee asupra a ceea ce s-a intamplat, el, Gore, fiind convins ca avusese de a face cu o gramada de nebuni; incapacitatea lui de a intelege este consfintita de mai multe ori prin replici de tipul:

"- Sunt nebuni! ... - Mama lor de nebuni!", parca pentru a indeparta nefirescul si a se regasi in lumea sa reala, in care numerele sunt concrete si nimeni nu castiga prin procedee din afara logicii:

"Sase mii de capete... Castig net, patruzeci de milioane".

Masa imbelsugata de la carciuma este o revenire sanatoasa in aceasta lume, o consfintire a statutului sau de om de viitor, om bogat, pe care niste nebuni nu au cum sa-l puna in dificultate.
Dar irealul, odata infiltrat in real, nu se lasa usor indepartat; cand lucrurile pareau a fi clarificate, apare din nou o fractura, o distonanta: afla ca personajele din adapost nu mai erau in viata, fiind morti de patruzeci de zile, de cand cu bombardamentul despre care toti crezusera ca este numai un exercitiu. Exercitiul fusese insa numai pentru el: convins ca totul poate fi lamurit, indignat de faptul ca el, om cu greutate, cu viitor solid, nu este crezut, incearca sa povesteasca cu lux de amanunte ceea ce i se intamplase. Nu este crezut insa tocmai pentru ca scena ii era destinata numai lui, fara a fi revelata in afara. De aici provine enervarea care il cuprinde in schimbul de replici contradictorii ("- Dumnealui spune ca a fost alarma... -N-a fost!, - Spune ca a vazut-o si a auzit-o pe madam Popovici... - A confundat-o cu altcineva!"). De ce este ales Gore pentru acest experiment? Poate pentru a mari contradictia dintre lumea comuna si cea ireala, el fiind omul pe deplin ancorat in realitate, fara explicatii inutile pentru absurdul existentei.
Odata declansat conflictul, Gore nu mai poate da inapoi, dar faptele povestite nu se adeveresc; locul unde era presupusul adapost antiaerian disparuse in urma ultimului bombardament, inabusit in ruine:

"Aerul mirosea a fum si a moloz. Trotuarul era spart in mai multe locuri si pe anumite distante nici nu se mai cunostea".

Falia in timp dispare la fel cum aparuse, fara nici o explicatie, prinzandu-l pe Gore la mijloc, intr-o conspiratie ce se tese in jurul sau. Imposibilitatea lui de a pricepe misterul intamplarilor ii schimba statutul: nu ceilalti, ci el este nebunul, pentru ca nu pricepe ca totul injur se inscrie in sfera aparentei, statut pe care incearca sa-l indeparteze cu obstinatie, cu replici menite sa-l puna in adevarata lui lumina, in incercarea de a reveni la starea lui initiala, in care totul este limpede, usor de inteles:

"- Mama voastra de nebuni!... Voi nu stiti cine e Gore... N-ati auzit de Iancu Gore, om de incredere si de viitor..."

. Dar raspunsul nu vine, e tot mai indepartat, Gore fiind captiv in jocul absurd dintre cele doua lumi, in ironia replicii finale a textului, referitoare la un baiat care se plimba, neafectat de intamplari:

"- Ionica! Unde ai fost, Ionica? Te caut de un ceas, diavole!..."