Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Teme si motive in universul poetic eminescian
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Teme si motive in universul poetic eminescian




Universul poetic eminescian sta sub semnul sfericitatii. Teme si motive, mituri, modele literare, sintagme poetice, metafore esentiale, teorii filozofice, idei stiintifice se asaza intr-un perfect echilibru, creand un camp imaginar al marilor simetrii, in care toate elementele componente sunt supuse circularitatii, corespondentelor depline. Imaginarul poetic eminescian, asa cum este perceput el astazi, un urias edificiu alcatuit din antume, postume, texte ramase in manuscris, articole politice, insemnari din studentie, exegeze si analize de mare profunzime ale criticii si istoriei literare, are calitatea unica a spatiilor convergente, aceea de a ajunge din orice punct intr-un centru al revelatiilor profunde.

Orice interpretare de valoare a partii, a fragmentului, a oricarui text poetic semnificativ nu poate face abstractie de acest adevar esential, in orice punct al spatiului poetic te-ai afla, esti in acelasi timp si in centrul lui, prin filiatii secrete, printr-o circularitate ce edifica intregul, prin fenomenul de ubicuitate al campului imaginar, creat aici intr-un paralelism deplin cu al creatiei initiale. De aceea, de la tema dominanta, a timpului, care creeaza si acopera acest univers de semne si de splendori ale creatiei, pana la ultimul element al cadrului poetic exista trasee directe, prin care circula aceleasi seve poetice. intre glasul codrului si vocea Demiurgului, intre susurul izvorului si "lunga timpului carare" exista o linie semantica directa, evocatoare a intregului traseu.

Eminescu a inteles cel mai bine legitatile genezei universurilor paralele, real si poetic, punctul genuin, unic, al imensului efort de creatie demiurgica a lumilor pe care il repeta poetul. Analiza poemelor eminesciene, a marilor capodopere, dar si a celor de completare, de nuantare a cadrului general, a filigranelor de conexiune, nu poate evita referintele mai largi, contingentele cu marile viziuni poetice. Analiza, chiar in scoala, a unei poezii eminesciene nu poate ramane la nivelul terestru al constatarilor si al afirmatiilor trunchiate, in orizonturi limitate, ci trebuie sa aiba in permanenta perspectiva inaltului, a marilor conexiuni tematice, a revelatiilor profunde.

SUPRATEMA TIMPULUI. E tema cea mai cuprinzatoare, integratoare, a universului poetic eminescian. De la ea porneste marea geneza a operei si la ea se intoarce fiecare detaliu, aici se revarsa toate semnificatiile majore ale temelor subsumate, ale marilor viziuni poetice. Viziunea eminesciana asupra timpului depaseste cu mult epoca de creatie, anticipand marile teorii relativiste ale secolului urmator si conceptiile cosmogonice ale fizicii actuale. E tot mai clar azi ca termenul, conceptul de lume, de univers presupune "asezarea spatialului (perceptibil senzorial) intr-un ansamblu de relatii temporale" (Elena Tacciu). Timpul, ca materialitate a succesiunii si a simultaneitatii, ca timp cosmic, atomic, biologic, dar si ca mare mister a! trairilor subiective, guverneaza existenta universala, infinitul mare si infinitul mic, unificand, dirijand, prin simetrie, toate procesele, toate metamorfozele:

"Timp linear, timp circular (garantie a intoarcerii), durata, eternitate, devenire, repaos, ritmuri ale timpului mic omenesc, ritmuri ale timpului cosmic, timp crescand ireversibil, oprimator ca in finalul sonetului «Trecut-au anii...», timp reversibil ca in «Sarmanul Dionis», vreme si veac, vreme care vremuieste..."

(Zoe Dumitrescu-Busulenga).
Tema timpului foloseste un instrumentar complex de motive prin_care se ilustreaza: simboluri ale eternitatii: in plan cosmic, cerul, stelele, luceferii, luna; in planul terestru, codrul, muntele, stanca, marea, izvoarele, in genere acvaticul in zbatere continua si in nesfarsita, heracliteana curgere; simboluri ale efemeritatii: clipa din "Glossa", "o ora de amor", motivul panta rhei ("toate curg"), ratacirea terestra, vremelnicia umana, norocul, jocul de masti, lumea ca teatru.

GENIUL. Temei timpului i se suprapune perfect marea tema a geniului, cel care creeaza timpul si il stapaneste (geniul suprem, demiurgic, Dumnezeu), cel ce incearca, fara succes, sa-l schimbe (hyper-eonul, Hyperion), si, in al treilea rand, in ipostaza umana, cel care il gandeste, il reprezinta in mari viziuni cosmogonice, incercand sa-i dezlege marile mistere, batranul dascal sau poetul romantic. Geniul romantic are "facultatea divina" a perceptiei universalitatii si de aceea poetul, ca factor al contemplarii simbolurilor eterne ale lumii, supuse eroziunii continue a timpului, adopta diferite ipostaze si registre stilistice: geniu nefericit, inadaptabil unei lumi mediocre, care adopta ironia si sarcasmul, ca atitudine sociala, sau scepticismul, resemnarea si melancolia, ca stari de spirit individuale.

Fiecare dintre aceste personaje are, in creatia eminesciana, roluri bine determinate, cu reprezentari poetice pe masura. Daca primele doua fac parte din ierarhia cosmica a eonilor, ilustrata edificator in "Luceafarul", poetului ii revine rolul marelui efort imaginativ, al proiectiei in spatiul imaginar a insesi creatiei lumii, a universului, repetand, in sens mitic, creatia originara. De aceea, Eminescu exploreaza tema geniului poetic, care poate da reprezentari concrete succesiunii temporale in marile procese ale creatiei universale.
Supratema timpului isi urmeaza astfel decelarea logica (si poetica) in doua laturi esentiale ale actiunii temporale: cosmogeneza si sociogeneza, creatia lumii si creatia omului, a societatii umane. "Scrisoarea I" si "Rugaciunea unui dac", de o parte, "Memento mori", de cealalta, ilustreaza, in viziune romantica de cea mai pura vibratie, cele doua mai coloane tematice ale imensului edificiu poetic eminescian. Numeroase alte poezii completeaza tematic si imagistic implicatiile de nuanta ale temporalitatii asupra destinului uman cuprins intre aceste coordonate existentiale.


COSMOGENEZA. Poemul cosmogonic "Scrisoarea I" cuprinde marile viziuni eminesciene asupra spatiului si timpului cosmic, asupra nasterii si stingerii lumilor, prelucrand poetic mari mituri ale omenirii, dar anticipand si teorii foarte moderne din fizica secolului al XX-lea. Mitul creatiei, preluat din "Imnul creatiunii" din "Rig-Veda", se suprapune peste imagine Big-Bang-ului initial, a marii explozii care a proiectat lumile in spatiu pana la un punct inertial, dupa care urmeaza prabusirea catre punctul genuin, contragerea in neantul primar, antrenand anularea spatiului si a timpului:

"Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie."


SOCIOGENEZA. Nasterea si evolutia societatilor umane urmeaza aceeasi linie temporala ireversibila, cu fenomene entropice, din poemele cosmogonice. Chiar in "Scrisoarea I", raportate la scara cosmica, societatile umane, "microscopice popoare", erau supuse deriziunii timpului, destinul uman, insurmontat de ireversibila trecere a vremii, stand sub semnul tragicei conditii a efemeritatii. "Memento mori", poem sociogonic in spirit romantic, asemanator cu "Legenda secolelor" a lui Victor Hugo, dezvolta perspectiva si acutizeaza privirea sceptica a poetului asupra evolutiei societatii umane.
Tema sociogonica eminesciana se sustine prin motive poetice de mare efect si cu larga circulatie in literatura lumii. Motivul ubi sunt, intalnit inca in versetele biblice ("Isaia", XXIII, 18), la Lucretiu ("De rerum natura") sau in "Viiata lumii" a lui Miron Costin, gaseste ilustrare in trecerea succesiva in neant a societatilor umane din "Memento mori" si in filozofarea sceptica a poetului asupra sortii omenesti. Motivul ubi sunt se nuanteaza prin variantele sale, vanitas vanitatum vanitas si fortuna labilis, al sortii schimbatoare, acesta ilustrat la nivel individual in "O, ramai" si in "Revedere".

Privind in urma, invins de trecerea timpului, omul inregistreaza inutilitatea eforturilor sale, din marile infaptuiri ale secolelor ramanand numai ruine.

TEMA RUINELOR. Frecventata de romantici, mai mult ca filozofare, ca lamentare a omului pe pietrele timpului, tema este extinsa in poezia eminesciana la scara universala. "Memento mori" apartine astfel prin excelenta viziunii ruinistice asupra lumii, in corespondenta cu finalul "Scrisorii I".

Invocatia cvasi-homerica de la inceputul poemului, "Mergi tu, luntre-a vietii mele, pe-a visarii lucii \;i!ui ! ! tneaza marele vis romantic eminescian, in timpul caruia eul poetic calatoreste de-a lungul isii : .          : istand la aneantizarea implacabila a civilizatiei. Rasar astfel, din negura timpului,

I-Vi -ik- u:; . . ... mandra", "cu o mie de palate", "cu muri lungi cat patru zile"), "Libanionul", "Egipetul" iii.uiv ..agment publicat in timpul vietii poetului), Grecia antica, marile lupte pentru cucerirea Daciei. i esie 101. Aceeasi distrugere, sub efectul timpului, a civilizatiei. Eminescu, spre deosebire de inaintasi, de I Irisoverghi, Heliade, Carlova, Alexandrescu, care scrisesera si ei pe aceeasi tema, se detaseaza de obiectul concret al observatiei ruinistice, de lamentarea zadarnica pe pietrele cladite de om. In aceasta privinta, considera Elena Tacciu, el este superior chiar lui Volney si Victor Hugo, sublimand ideea ruinistica prin tema visului si a marilor viziuni uranice. Domul carpatin, aceasta patrie mitica ideala, formata din codri si din stanci protectoare, tara legendara a lui Decebal, este supus distrugerii. Zeii Daciei se retrag in ocean, codrul-cetate ("Musatin si codrul": "Si sa stii, iubite frate,
Ca nu-s codru, ci cetate"), se cufunda in mutenie, infruntand aprigele veacuri viitoare. Dar Eminescu are, in plus, viziunea marii distrugeri uranice, a Universului. Domul uranic, "unde secolii se torc", este cuprins, in finalul marii "Diorame", de flacari, iar "timpul mort si-intinde membrii si devine vesnicie".



Prin tema ruinelor, sublimata mitic si impinsa pana la ultimele consecinte, Eminescu duce la apogeu un motiv romantic de cea mai larga circulatie.

ISTORIA. In aceasta curgere heracliteana a vremii, pe motivul panta rhei, cu rezonanta umana atat asupra eului individual, cat si a celui colectiv, se alcatuieste timpul istoric, care isi poate gasi, in entropia lui devastatoare, un punct deoprire, de regenerare. Eminescu il identifica in lumea mitica a Daciei preistorice, pe care isi intemeiaza mithosul national. Dacia este, in poezia lui Eminescu, imaginea ideala a statului arhaic, natural, generator de sacralitate. insasi natura ei, fixata in simboluri eterne ale cadrului terestru si cosmic exprimand varsta mitica a marilor intemeieri, se constituie in imaginea unui paradis terestri . riul este ondulat intr-o perspectiva infinita ("Munti se nalta, vai coboara"), un taram strabatut marcheaza centrul sacru al universului. "Traind varsta mitului, spune Ioana Em. Petrescu, Dacia nu poarta in sine germenii distrugerii si moartea ei nu poate veni decat dinafara, adusa de civilizatia «istorica» triumfatoare."

Mitul Daciei este cea mai frumoasa reprezentare metaforica a istoriei nationale, in care intregul peisaj se converteste in motive si simboluri ale permanentei.

Cucerirea romana marcheaza, in acest spatiu paradiziac, declansarea entropiei temporale, inceputul destramarii unei alcatuiri perfecte. Motivul codrului, dom natural incarcat cu puternice conotatii istorice, este patria ideala a lui Decebal, inchisa, in fata cuceririi romane, in somnie si in mit, ca intr-o vraja. Codrul devine o cetate vegetala misterioasa, cu bolti de ramuri si stalpi din trunchiuri groase, infruntand veacurile viitoare, asteptand un nou erou, care, la sunetul de corn, sa infranga vraja si sa o ridice din nou la lupta, moment prezentat in "Musatin si codrul":

"Caci sa stii, iubite frate,
Ca nu-s codru, ci cetate,
Dar vrajit eu sunt de mult,
Pana cand o sa ascult
Rasunand din deal in deal
Cornul mandru triumfal
Al craiului Decebal.
Atunci trunchii-mi s-or desface
Si-n palate s-or preface,
Vei vedea iesind din ele
Mii copile tinerele
Si din brazii cat de mici

Vei vedea iesind voinici,
Caci la sunetul de corn
Toate-n viata se intorn."


Cu motivul eroului mesianic incepe varsta eroica a istoriei, ilustrata in ciclul dramatic al Musatinilor si in "Scrisoarea III".

Mircea si Stefan sunt domnii legendari, "intemeietori de tara. datatori de legi si datini", cu un profund sentiment patriotic, motivul patriei fiind intemeiat pe o arhaitate adanc inradacinata in istorie. Mircea are sentimentul patriei, "constiinta apartenentei la pamantul dacic si, prin aceasta apartenenta, constiinta integrarii in ordinea cosmica" (Ioana.Em. Petrescu). Translatia in prezent inregistreaza, prin antiteza, in partea a doua a "Scrisorii III", degradarea timpului mitic si a celui eroic, pierderea sentimentului patriei, substituit "printr-un joc de «masti». in care sentimentul pierdut e mimat si parodiat prin mimare".


Exista, la Eminescu, o convergenta ideala a motivelor, prin atribuirea de functii multiple, plurisemantismul facandu-le functionale in ilustrarea mai multor teme poetice. Codrul, care in latura istorica este parte integranta a patriei, cetate ideala, fiind de pilda primul care da, in "Scrisoarea III", semnalul luptei impotriva dusmanilor ("Numa-n zarea departata suna codrul de stejari") si de aici dezlantuindu-se riposta decisiva, devine in tema iubirii cadru protector si un refugiu atemporal in spatiul paradiziac al naturii.
NATURA. Creatia divina, urmata in plan secund de cea poetica, cu atat mai mult a poetului romantic, presupune, in ultima instanta, prin secventializare temporala si multiplicitate a formelor, materializarea universului. Spatiul poetic eminescian are tentatia cuprinderii demiurgice, de a "ritma in volume colosale vidul, aerul selenar sau solar, luna, sorii, lumina, norii, stelele, mineralizandu-le si solidificandu-le in domuri metamorfice", intr-o "arhitectura oniric-cosmica fara egal (...) in imaginatia literara a lumii" (Elena Tacciu). Motivele, simbolurile esentiale ale cosmicului sunt: stelele, intrupare a spiritului universal, care exercita atractia ascensionala, dar si expresie a destinului uman, protejat de "stele cu noroc"; luna, cu o simbolistica bogata, prin reflectare in elementele telurice, apa, argint, gheturi, zapada, dar si simbol al constiintei universale, fiind "atotstiutoarea" destinelor, martor preistoric ce calauzeste "singuratati de miscatoare valuri" sau creeaza "visul nefiintei", prin luminescenta minerala a plutirii line; cerul, cu o imagine organizata printr-o simbolistica telurica, "a cerului campie", "a chaosului vai", spatiu care invita la calatoria catre punctul prim al creatiei, acolo unde

"nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste*
Iar vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste."

; domul uranic, "figura centrala a imaginarului eminescian" (Elena Tacciu), sinteza a cerului cu pamantul.
Perspectiva ascensionala a spatiului poetic eminescian, concordanta cu ceea ce Gaston Bachelard definea mai tarziu "psihism ascensional", cuprinde simbolurile dematerializarii telurice, ale desprinderii de atractia chtonica: reveria, oniricul, somnul si visul romantic, toate asezate sub poetica aripii si sub semnul zborului cosmic, dus pana la adancurile genuine ale cosmosului.
Materialitatea grea, uneori obositoare si inabusitoare, se aduna in sfera telurica a naturii, sub efectul elementelor primare pamantene, indeosebi apa si pamantul, mai putin aerul si focul, care figureaza indeosebi psihismul ascensional, inaltarea catre zonele uranice sau catre spiritul universal. Natura terestra este vazuta in dubla ipostaza, in deplina concordanta cu simbolurile temporale si cu implicatiile destinului uman, perceput in ipostaza de om

"trecator
Pa pamant ratacitor".

Mai intai o natura salbatica, purtand, in viziune viguros romantica, semnele gigantescului si ale grandiosului, perpetuata din vremea Daciei
mitice, in care insusi muntele devine "frunte ganditoare" (iar codrul este "batut de ganduri"), sediu al ma­gilor si al spiritelor romantice, ca in "Strigoii", "Memento mori", "Povestea magului calator in stele".

In al doilea rand, o natura ocrotitoare, mai calma, specifica antumelor, topos al unui timp etern, ca in "Fiind baiet paduri cutreieram" sau "O, ramai", ori cadru erotizat, ca in majoritatea poeziilor de dragoste. Dominant este aici motivul codrului sau al padurii, spatiu edenic cu intregul camp de motive subsumate, izvoarele, Iacul (elementul acvatic), teiul, salcamul, ramul (elementul vegetal), aerul, vantul ("blanda batere de vant"), modulate sonor in sunetul de bucium sau de corn. ca o dulce chemare catre moane. natura devenind mormant vegetal, vegheat de elemente simbolice ale eternitatii, marea, cerul senin, luceferii, ca in poemul "Mai am un singur dor", "poem al somnului mioritic in elemente" (Elena Tacciu).

Asadar, mare poet romantic, Eminescu a cantat, cu virtuti exceptionale, natura. in special natura poetizata in postume, potentata de elanuri existentiale, imbibata de somnie si mit, prevestitoare de moarte, prin tulburatoarea chemare a "dulcelui corn", este cea mai autentica poezie romantica din cate s-au scris vreodata in literatura romana. Sentimentul tragic al romanticului insingurat in natura, tentat de contopirea cu cosmosul, cu elementele, plansul din intermundii al creatorului, singular si neauzit ("De plange Demiurgos, doar el aude plansu-si"), explica cele mai pure intentii romantice. in postume, in laboratorul platonic al creatiei (I. Negoitescu), se figureaza o natura pletorica, florala, dezvoltata nelimitat, in contingenta cu lumea visului si marile nelinisti existentiale ("Iar tei cu frunza lata, cu flori pana-n pamant,
Spre marea-ntunecata se scutura de vant"). I. Negoitescu considera ca, datorita inclinatiilor clasiciste ale lui Maiorescu, poetul a fost nevoit sa-si cenzureze pornirile unei poezii pure, stilizand si conventionalizand imaginea teiului si, in genere, a naturii. De altfel, eseistul observa (cand imparte creatia poetului in neptunica si plutonica): "Fata lui Eminescu e dubla: o data priveste spre noaptea comuna a vegherii, a naturii si a umanitatii, iar alta data spre noaptea fara inceput a visului, a varstelor eterne si a geniilor romantice".


EROSUL. Orice creatie presupune extensia Totului, separare, scindare, dar si prima tensiune a partilor, atractia reciproca pentru refacerea armoniei pierdute. Iubirea este cea mai veche tema literara, inscrisa, in forme arhaice, arhetipale, in toate mitologiile lumii. Iubirea incepe cu insasi Creatia, cerul si pamantul dobandind, in varianta primara, atribute antropomorfe, distribuite dupa principiile masculin si feminin. in mitologia greaca, Uranus este cerul, puterea suprema, creatoare de timp si de spatiu, iar Geea este pamantul, principiul feminin, fertil, al perpetuarii vietii. Cosmogeneza insasi pare sa fie creatoare de j tensiune erotica la scara cosmica, datorata separarii unui intreg in cele doua principii ordonatoare in Univers, care nazuiesc insa la armonia initiala, vadita in toate marile poeme ale omenirii. "Luceafarul", este construit, in liniile lui profunde, pe aceasta ipostazare, "dialectica sferelor uranica si telurica", simbol mitologic, reactivat, si consacrat de romantici, e o expresie a "erosului cosmic" (Elena Tacciu), prin magnetismul lor reciproc. Atractia erotica este expresia unei nostalgice nazuinte de intoarcere in timpul primordial si, raportata la scaia cosmica, o expresie a atractiei universale.
Pe aceasta schema arhetipala se construiesc marile povesti de dragoste, desprinse din mitologie, pana la cele terestre si deplin demitizate din vremurile moderne. Miturile consacra marile cupluri unite printr-o dragoste care invinge timpul, supusa uneori Ia mari incercari sau la sacrificii de multe ori cu deznodamant tragic, semnificand o cadere din conditia arhetipala si eterna a omului. Cuplul adamic, primordialii Adam si Eva, sacrifica pentru dragoste, pentru cunoasterea de sine prin sentimentul erotic, insasi conditia eterna, paradiziaca a omului, declansand marea drama a umanitatii, care incearca, prin sentimentul inaltator al iubirii, intoarcerea in starea initiala si redobandirea gratiei divine.


In poezia eminesciana sunt ilustrate cele mai sugestive ipostaze ale manifestarii sentimentului erotic. Mai intai, in sensul fundamental exprimat mai sus, iubirea "ca rit de reintegrare in pierduta armonie cosmica" (Ioana Em. Petrescu), indeosebi in idile, prin somnul indragostitilor in mijlocul unei naturi erotomorfe, paradiziace, pierduti pe cai neumblate, in "armonia codrului batut de ganduri", ingropati in flori de tei, cuprinsi de starea de "farmec" a timpului ce si-a oprit trecerea, similar timpului primordial.

Este iubirea ca intoarcere la pierduta stare edenica, aflata in mijlocul unei naturi pletorice, elementele naturii dobandind starea de primordialitate, ca in "Sarmanul Dionis" (edenul selenar) sau in "Cezara", in arhetipala insula a lui Euthanasius.
Eminescu ilustreaza si iubirea demonica, derivata din temele neguroase ale romantismului european, prin mitul strigoiului, intalnit in "Strigoii", in "Sarmis", in unele proiecte ramase neterminate, cu sorginte in balada "Lenore" a germanului Gottfried August Burger. Despre strigoi scrisesera in literatura romana Asachi, Alecsandri (excelente ca ritm si macabru "Baba Cloanta", "Noaptea sfantului Andrii"), Bolintineanu ("Mihnea si Baba"). Eminescu mentine cavalcada nocturna, sublunara, invaluita in mit si poezie, dar, spre deosebire de Burger si de poetii romani amintiti, estompeaza tragicul si macabrul, convertindu-le in mit, in aspiratie catre moarte pentru implinirea absoluta a erosului, ilustrand un motiv romantic, corelatia dintre Eros si Thanatos. Arald isi urmeaza in moarte iubita, frumoasa regina dunareana Maria.

Prin magul pagan, dizolvat intr-un peisaj montan arhaic, singurul -care cunoaste taina eternitatii iubirii, "Strigoii" continua mitosul dacic cladit in "Memento mori", potentandu-l cu noi semnificatii.
Un demonism atenuat, metamorfozat, se insinueaza, prin mitul ingerului cazut, in "Calin (file din poveste)" si in "Luceafarul".

Motivul, de o mare circulatie, cu origine biblica (pedepsirea ingerilor razvratiti), este supus transformarilor prin Dante si Milton ("Paradise lost", "Paradisul pierdut"), ajungand in romantism, prin "La Fin de Satan" al lui Hugo, "Eloa", de Vigny, "Demonul" lui Lermontov, la o inversare totala a termenilor de bine si de rau. De la actul justitiar divin, mentinut inca de Dante si Milton, in romantism demonul tinde sa devina un personaj pozitiv, care ar fi revolutionat lumea, daca nu ar fi existat o forta de reactiune. oprimatoare, insusi Dumnezeu. Pe plan general, in romantism, prin scindarea divinitatii in seraf si demon, intre acestia continua sa se manifeste o atractie irezistibila: seraful, visand redemptiunea divina, se indragosteste fara scapare de opusul sau. Daca la Heliade, in "Zburatorul", manifestarile Floricai sunt numai de ordin senzual (in genul poeziei sapphice), la Eminescu atractia erotica implica mari idei filozofice, renuntari concepute la scara cosmica. Luceafarul nu mai este un razvratit, e un hyper-eon, asezat in ierarhia cosmica aproape de Dumnezeu, dar, prin tentatiile sale erotice, se manifesta si ca un Zburator. El apare din mare, de aici putandu-se trage si o concluzie folclorica: o Stima a apelor, un "Cel din tau" exista si in eresurile populare, dupa cum aparitiile sub forma de sul de foc, de fulger, imaginate in gandirea mitica, figureaza in poem ipostaza uranica a Luceafarului. Zburatorul lui Eminescu din "Calin (file din poveste)" devine genial in "Luceafarul", la el criza erotica fiind numai temporara. "Luceafarul - spune George Calinescu - este mintea contemplativa, apolinica, cu o scurta criza dionisiaca, repede depasita prin dilatarea acelui epifenomen care se cheama constiinta".

El nu se razvrateste, ca Arhanghelul lui Hugo, impotriva constiintei demiurgice, ci impotriva lumii nedemne de purificare, de inaltare la divinitate.
Erosul, ca mijloc de eliberare de povara temporalitatii, prin evadare in natura sau prin reintegrare divina a fiintelor, intoarce astfel temele si motivele creatiei eminesciene in punctul initial al genezei lumilor. Timpul, identic uneori cu insasi divinitatea ("Timpul este Demiurg", spune insusi Eminescu), guverneaza marile cicluri ale universului si destinele umane.

Alte referate romana, dar Necategorisite