Una dintre cele mai tulburatoare capodopere eminesciene, Glossa reia tema romantica a geniului, de data aceasta intr-un limbaj liric abstractizat si conceptualizat, datorita, pe de-o parte, infuziei de filosofie, iar pe de alta, renuntarii la imaginile poetice, inlocuite prin jocurile de limbaj - "figuri gramaticale" - ce vor tese contrapunctic panza textului, conferindu-i o sono-ritate incantatorie si o pura limpiditate.

Poezia vede lumina tiparului in editia Maiorescu, din decembrie 1883, dupa ce fusese supusa de catre poet unor succesive si din ce in ce mai exigente prelucrari, intre anii 1874-1882, in paralel cu Scrisorile si Lucea-Jarul. Exista doua variante de noua strofe ale Glossei (dintre care una are titlul En spectateur) si una - cea preferata de Maiorescu pentru desavarsita sa simetrie - de zece strofe.

Specia lirica a glosei, nascuta la sfarsitul secolului al XlV-lea in atmosfera poeziei curtenesti spaniole, de un didacticism rafinat, are un tipar formal dintre cele mai severe, fiind un adevarat exercitiu de virtuozitate prozodica. Ea contine o "strofa-tema", dupa cum o numea Perpessicius, ale carei versuri vor fi "glosate" pe rand in strofele corpului poetic. Strofele urmatoare (tot atatea la numar cate versuri are strofa-tema) dezbat si clarifica adevarurile axiomatice si sfaturile etice avansate in "uvertura" textului, fiecare vers al strofei-tema reluandu-se, conclusiv, ca ultim vers al strofei ce l-a demonstrat. Se obtine, astfel, un ansamblu simfonic de un mare rafinament, datorita refrenelor si tehnicii perechilor contrapunctice. Discursul rezultat, de o muzicalitate difuza, monotona, asemenea cantecelor sacre psalmodiate, isi trimite sugestiile spre adancuri subconstiente. Datorita exce­sivei sale severitati metrice, glosa e socotita cea mai dificila dintre speciile cu forma fixa. Rigoarea formala extrema, dificultatile metrice instituite prin repetarea versurilor la intervale regulate fac demonstratia puterilor limbajului de a-si invinge propriile inertii, de a-si transgresa sensurile, devenind muzica pura. Abordarea limbajului clasic "obligat" de catre un mare poet romantic este dovada acelei adanci "sete a formelor perfecte" ce l-a martirizat, in etapele de maturitate, pe Eminescu si s-a concretizat, in opera sa, prin consecventa abordare a speciilor clasice - epistola, sonetul, oda - unele dintre ele adevarate probe de autodisciplinare a fanteziei si de subordonare a ei in fata constrangerilor formale.
Scenariul formal al glosei medievale va fi desavarsit de poetul nostru printr-o inovatie dintre cele mai rafinate, cu consecinte nu numai asupra formei, ci si asupra ideii poetice: adaugarea, in finalul poeziei, a unei strofe-oglinda, obtinute din reluarea, in ordine inversa, a versurilor primei strofe, intreg ansamblul liric devine astfel compact, circular, inchis intre cele doua "granite".

Primul vers al poeziei:

"Vreme trece, vreme vine", devenit si ulti­mul ei vers, strajuieste discursul liric la cele doua capete ale sale, ca un memento ce enunta cu solemnitate legea fatala a lumii, continua ei trecere, paradoxul efemerului ca unica eternitate a lumii. Fixat intre cele doua bariere ale versurilor de inceput si de sfarsit, monologul Glossei eminesciene se instituie, astfel, ca perfect, nemodificabil, suficient siesi. Gratie acestei savant-elaborate arhitecturi, enuntul monologic se sublimeaza intr-un mumur pur al constiintei ce i-a dat nastere, intr-o incantatie suava, epurata de sentimentalitate si confesie.

Bagajul filosofic ce constituie osatura poemului, fiindu-i, concomitent, sursa generatoare si substanta, provine de la filosofii antici (Parmenide, Zenon din Elea, Epictet, Socrate, Marc Aureliu) sau din spatiul oriental, dar este mediat prin ideile lui Schopenhauer, atat de familiare poetului. Ideile referitoare la imobilismul eleat, la fatalitatea stoica - apatheia -, la atitudinea ascetica ce permite contemplatia, cunoasterea de sine si a lumii, prezente in filosofia si literatura lumii antice, se combina cu motive din Ecleziast {Vanitas vanitatum et omnia vanitos), cu altele reiterate in baroc si Renastere - Lumea ca scena, omenirea ca joc de masti ce pune in miscare caruselul, masinaria lumii - sau cu idei din filosofia schopenhaueriana, cum e cea a prezentului etern. Motive lirice de circulatie europeana: Totul curge {Panta rhei), Desertaciunea desertaciunilor (Vanitas vanitatum), Cunoaste-te pe tine insuti (Nosce te ipsum), Nimic nou sub soare (Nihil novi sub sole!), Viata ca vis (Vida es sueho), Lumea ca teatru (Theatrum mundi) s.a. vor aparea explicit sau aluziv in textul eminescian.

Octava de inceput - strofa de opt versuri a cate opt silabe, cu muzicalitate cadentata conferita de ritmul trohaic, specific poeziei populare, dar rar prac­ticat in lirica culta - este alcatuita din sentinte lapidare ce surprind esentia-lizat adevaruri absolute ale lumii, carora li se adecveaza cateva recomandari de comportament. Se avanseaza, printr-o tehnica a perechilor contrapunctice, imaginea lumii ca joc inconsistent de aparente, cu vesnica ei curgere, dar si cu incremenirea camuflata in spatele inselatoarei schimbari mecaniciste. Caracterul iluzoriu al existentei e dat de marele ei paradox: totul trece, dar nimic nu se schimba, totul e nou si imuabil in acelasi timp, totul se preface, in trecerea lumii si a vremurilor, desi nimic nu e modificabil:

"Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
...Ce e val ca valul trece"; in fata acestui joc inconsistent, acel "tu" caruia ii este adresat enuntul liric este chemat sa reflecteze si, prin raceala gandirii, sa se elibereze de povara afectelor, dedicandu-se reflectiei morale. in vartejul lumii, el va ajunge la cunoastere, la intelegerea naturii ei duale, a binelui si a raului care pot coincide intr-un spectacol iluzoriu, dar nu si in mintea inteleptului:

"Ce e rau
si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,
...De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramai la toate rece."

Spectacolul lumii apare, in egala masura, grandios si inspaimantator: in mecanica ei imobila, existenta este supusa devastarii timpului profan, omul pierzand legatura cu arhetipul. Timpul insusi e o iluzie intr-o lume a mastii, a decorului ce intretine "visul" unei existente in care "singura prezenta reala e cea dindaratul scenei" (Ioana Em. Petrescu). Cantecul tentator al sirenelor, varianta malefica a muzicii sferelor din universul platonician, prinde in nada vietii - in lucii mreje menite sa atraga la existenta - doar fiintele comune. Ele sunt "mastile" comice sau tragice care prin mimarea afectelor, a sentimentelor, isi intretin iluzia vietii: Lumea-i vesela si trista in aceeasi piesa, in eterna gama in care doar gurile si mastile sunt altele, oamenii plang si se cearta, facand punte la izbanda, hulesc, maculeaza tot ceea ce ating fara a intelege. Ei nu au la indemana decat vorbele - zic ce vor sa zica - lipsite insa de substanta logosului divin. Neinsemnati, fara stea in frunte, acestia au avantajul multiplicitatii, al solidaritatii infame care ii face tovarasi. in acest context derizoriu, solutia inteleptului este distanta si retragerea in propriul sine:

"Tu aseaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Cand cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine. /
...Privitor ca la teatru
Tu in lume sa te-nchipui
...Tu in colt petreci in tine
...Nu te prinde lor tovaras
...Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama, Din cararea ta afara".

Refuzandu-se trairii, omul care intelege mecanismele lumii nu va fi actor in drama cosmica, ci privitor ca la teatru. Repudiind iubirea - care e una dintre iluzii -, ca si ambitia de a ocupa un loc in ierarhia sociala, expulzandu-si din proprie vointa dimensiunile omenesti ale sufletului, teama si speranta ("Nu spera si nu ai teama"), inteleptul va dobandi echilibrul pe care i-l poate conferi numai ratiunea, "recea cumpan-a gandirii".

Raceala pe care insusi Hyperion o invoca in finalul ratacirii sale ("Ci eu, in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece") este sinonima cu linistea senina, contemplativa, cu starea de ataraxie sau de nirvana, proprie zeilor si
geniului.
Monolog invocator al echilibrului interior, Glossa tradeaza, indirect, pre­caritatea si dramatismul acestui echilibru specific geniului. Exista, in textul poeziei, doua strofe in care temperatura eului creste, iar serenitatea asteptata face loc dispretului si resentimentelor la adresa contemporanilor si a specta­colului social. Cuvinte ce amintesc de virulenta pamfletara din Scrisori fac din cele doua strofe, a VH-a si a IX-a, "satire sociale mascate", asa cum observa G. Calinescu. Geniul se inflameaza de lipsa de justete a intocmirii lumii si de imperfectiunile omului social:

"Nu spera cand vezi miseii
La izbanda facand punte,
Te-or intrece nataraii,
De ai fi cu stea in frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi intre dansii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras: / Ce e val ca valul trece."

Natura oscilanta, sfasiata, geniul stie ca raul a invadat esenta lumii. Daca la nivelul macrocosmic sau la cel al societatii umane, "samburele lumii e raul", iar oamenii sunt "parodii ale imaginii divine, create de zeu ca actori intr-o piesa cosmica" (Ioana Em. Petrescu), fiintei superioare nu-i ramane decat izolarea, singuratatea stoica, desprinderea senina de lume si marea compensatie a cunoasterii - adica statutul de zeu. Imobilismul, pasivitatea sunt optiuni salvatoare, modalitati prin care fiinta superioara se opune acestui rau universal si se diferentiaza de omul comun.
Iata de ce pronumele personal tu nu e un reflex al adresarii directe, ci un artificiu cu rol esential in monologul liric.

Prin persoana a Ii-a, geniul se dedubleaza, se proiecteaza pe sine si se autocontempla pentru a-si repeta siesi mari apoftegme pe care, in echilibrul lui instabil, ar fi in pericol sa le uite. Spiritul care s-a golit de interioritate umana se contempla de la distanta, si in fata golului ametitor contrapune Logosul, astfel incat monologul oracular al Glossei poate fi "citit" ca o declaratie prin care geniul se reafirma pe sine si, o data cu el, lumea. Cuvantul oracular, investit cu functii cathartice si recuperatoare, suplineste lipsa de inteligibilitate a rosturilor lumii, reface fruntariile fiintei si salveaza adevarurile universului, retragandu-le in limbaj.
Pronume al obiectivarii, tu subliniaza scepticismul si raceala - atitudini romantice definitorii pentru fiinta de geniu -, dar deschide discursul spre sugestiile, mult mai moderne, ale depersonalizarii eului, ale dedublarii fiintei umane instrainate. Harta adevarurilor eterne ale universului si spatiul dezolat al unei fiinte ce incearca sa-si recupereze substanta launtrica sunt refacute, esentializat, prin limbajul gnomic al Glossei - monolog incantatoriu prin care geniul isi invoca sinele profund in care sta ascunsa solitudinea cosmica, adanca dezolare de a fi.
Titlul initial, care figureaza in unul dintre manuscrisele eminesciene, En spectateur, subliniaza, si el, atitudinea contemplativ-detasata a fiintei superioare in fata "teatrului" lumii, ca si a propriei existente, ambele straine. Avand sentimentul damnarii cosmice, geniului ii ramane, compensativ, puterea de a se gandi pe sine si de a re-gandi lumea.
Fiinta superioara - singura ce cunoaste si are capacitatea de a suporta adevarurile amare, profund deprimante pe care e intemeiat mecanismul exis­tentei - cu fascinatia pe care o are pentru "visul nefiintei" si cu sublimul sau dispret in fata lipsei de substantialitate a lumii, este "martorul instrainat al unei existente ce si-a pierdut intelesul" (Ioana Em. Petrescu). Gandirea sa, asemenea "oglinzii de aur" din Avatarii faraonului Tla, "restituie imaginea lumii in idee", reafirma adevarurile ei de esenta. Glossa le da expresie desavarsita, sublimandu-le intr-un plans interior, retinut si tragic, consumat in singuratatea Fiintei.