Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: Minai Eminescu, Glossa, Luceafarul, Floare albastra, Scrisoarea I, Scrisoarea III; Alexandru Macedonski, Noaptea de decemvrie.

Orientari teoretice:


In acceptiunea pe care i-o atribuim azi, geniul este un concept modern,
de extractie culturala renascentist-romantica. in sanscrita, cea mai veche dintre limbile indo-europene, termenul/notiunea de geniu nu exista. Limba latina cunoaste cuvantul, dar cu diferente esentiale fata de sensul modern, el insemnand "spirit tutelar" al locurilor si al locuintelor, "genius loci".



Din aceeasi sfera cu geniul fac parte titanii, semizeii, eroii si ciclopii mitologiei antice, vazuti printre creatorii sau partasii la creatia universului, in majoritatea lor, fii ai unui zeu si ai unei muritoare, traind cu intensitate con­flictele unei naturi duale. Daimonul lui Socrate este o forta supraomeneasca, neutra, inflexibila si amorala. Daimonul, ciclopul si titanul vor deveni, in spatiul culturii si al gandirii Antichitatii, fiinte de cea mai pura constructie morala, entitati superduale ce intrunesc atat dimensiunea vital-materiala, cat si pe cea spirituala. Daca demonul lui Socrate (precursor al supraomului lui Nietzsche) e o entitate misterioasa, nelinistita, intr-o vesnica lupta cu monstrii sau chiar cu zeii, titanul are o mai pronuntata dimensiune a melancoliei, el fiind o "fiinta cu inima trista si cu sufletul violent".

in antichitate, in definitia aristotelica, prin geniu se intelegea acel glas launtric ce calauzea traiectoria oamenilor deosebiti; capacitatea anumitor oameni de a crea metafore ("darul metaforelor") apare in Poetica aristotelica drept semn al genialitatii, tocmai pentru ca transferul de insusiri de la un obiect la altul, pe care acest trop il presupune, e un mod prin care inteligenta incalca logica obisnuita, comuna. Pentru Schopenhauer, "geniul consta in aptitudinea de a recunoaste Ideile", in acceptia moderna, care depaseste limitele romantismului, Soren Kierkegaard intuieste, la geniu, nelinistea, teama existentiala a altui timp, iar Friedrich Nietzsche, prin conceptul de supraom, plaseaza geniul deasupra moralei comune, "dincolo de bine si de rau".


Viziunea romantica, cu interesul ei pentru cultul individualist al eroului si postuland rolul suprem al filosofiei ce da expresie elanului spiritului spre absolut, spre totalitate, transmite literaturii acest concept ambiguu, facand din el una din temele literare specifice curentului romantic. Idei filosofice pre­luate mai ales din sfera schopenhaueriana - lumea ca reprezentare si mani­festare a vointei de a trai, a instinctului de perpetuare, prezentul etern in care viitorul si trecutul coreleaza reciproc, atractiile reciproce si antinomiile esentiale dintre sfera omului superior si cea a omului comun - vor circula, in registrul liric sau epic in toata literatura europeana a secolului al XlX-lea. Pe acest raport se construieste intreaga problematica romantica a geniului, element-cheie al curentului cultural si ideologic. Diferentele dintre geniu si omul comun sunt esentiale: geniul e inzestrat cu inteligenta, obiectivitate, imaginatie exacerbata, aspiratie spre absolut, posibilitatea de sacrificare pentru atingerea unui ideal - atribute care-i confera capacitatea de depa­sire a sferei de apartinere, de anulare a propriilor conditionari, cum ar fi limitele de spatiu, timp, societate, soarta, noroc, dar il si transforma intr-un solitar, neputand a fi fericit pe deplin. in schimb, omul comun se defineste prin afectivitate si instinctualitate, subiectivitate, pragmatism si oportunism, aspiratie spre implinirea vietii terestre, imposibilitatea jertfirii, sociabilitate -elemente care il impiedica sa-si depaseasca limitele.

Tema geniului va fi frecventata, cu alte coloraturi, si in epoca post­romantica, in zorii simbolismului.
Mihai Eminescu: Scrisoarea I
Scrisoarea I abordeaza conditia geniului intr-o dubla raportare: la ordinea cosmica si la cea umana. Incipitul poeziei marcheaza transcenderea eului subiectiv prin identificarea cu ochiul cosmic al lunii care contempla o lume de ea instituita, lumea visului scoasa "din noaptea amintirii".

intr-o ampla fraza ale carei propozitii principale au ca subiecte "ceasornicul" si "ea (luna)", "sara" apare ca moment de inflexiune intre doua orizonturi existen­tiale: cel dominat de timpul masurat de ceasornic ("carare lunga") asociat cu spatiul ingust al odaii - inchis de fereastra opacizata de perdele si vizibil pentru ochii "cu gene obosite" la "lumina lumanarii" - si cel scaldat de "voluptoasa vapaie" a lunii, celebrata ca putere magica de dezmarginire a timpului, caci scoate "din noaptea amintirii", trecutul inghitit in magma nediferentiata a Timpului si a spatiului, fiindca deschide si inglobeaza odaia -toate odaile - in amplul spatiu terestru.
Imaginea lumii, fermecata si privita de luna (caci ea isi arata siesi lumea "strabatuta" de farmecul ei), e construita printr-o enumerare in care recu­noastem formele statatoare prin care se perinda ciclic viata din Revedere: marea - cu "mii de valuri" - pustiurile, codrii "ce ascund in umbra stralucire de izvoare", carora li se adauga intr-o forma solemn innobilata forme ale civilizatiei umane, "palate si cetati".

Aceste forme ale duratei, toate scanteind ca-ntr-un vis, sunt urmate de cele ale vremelniciei, ale unei fractiuni a tim-pului-carare, fapturile umane contemplate de luna prin ferestre, o multiplicare a celei din prima secventa. Nu diversitatea vietilor - ce ar fi putut fi evi­dentiata prin diferenta odailor, care raman insa in intunericul nediferentierii -, ci cea a "gandirilor" carora le da viata "lumina fecioara" o contempla "gan­ditoare" luna. Diversitatea gandirilor-dor, epurate de durere sau cu "durerea amortita", simtita "ca-n vis" e conditionata de aleatoriul sortii (norocul din Luceafarul); ele sunt evocate in perechi in antiteza:

"globul" impanzit in "planuri pe un veac" cugetat de un rege "ziua cea de maine" cugetata de un sarac; cautarea perfectiunii propriului chip ajustat "in oglinda" dupa efeme­rele canoane ale modei prin buclarea parului (mondenul, omul de lume) cautarea adevarului "lumii si vremii" intr-o altfel de oglinda, "galbenele file", (eruditul claustrat intre tomuri). E de remarcat ca antiteza instituita de soarta functioneaza doar in aparente, dincolo de ele, tensiunea dorului le releva identitatea: modelarea, inchipuirea viitorului, la prima pereche, cautarea tiparelor, a canoanelor in infatisarile variate si variabile ale lumii si vremii, in cazul celei de a doua perechi, caci, oricat de diferite ar parea cautarile celor doi, nici "cojile" ale caror "nume trecatoare" sunt insemnate pe "raboj" de erudit nu se apropie mai mult de adevarul etern decat chipul cu par buclat de frumusetea eterna.

Ultima pereche care are in comun calculul, "socotitul", este menita sa plaseze figura "batranului dascal" in ordinea umana, intre nenumaratele rapturi supuse, fara exceptie, conditiei de muritor. Apartenenta la aceasta multime este evidentiata printr-un procedeu insolit in cadrul enumerarii de figuri generice: portretul fizic. Epitetele care servesc individualizarii, menite sa dea duratei concretete umana, stand deci sub semnul perisabilului, al nimicniciei, dezvolta in fond motivul batranetii, prezent dintru inceput in identificarea acestei figuri:

"cu-a lui haina roasa-n coate", "uscativ", "garbo­vit", iar gesturile, complementar, dau pregnanta particularului clipei in care este contemplat ("la piept-si incheie tremurand halatul vechi,
isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi") subliniind vulnerabilitatea lui ca faptura, accentuata de varsta, in fata rigorilor timpului in forma sa particulara. in acest tablou concret, imagine a unei clipe, apare indirect si fugar ("de frig... si-ncheie") particularul resimtit de om al ciclicei schimbari a timpului, alter- nanta zi-noapte suprapunandu-se celei vara-iarna din unghiul opozitiei caldura-frig.
Figura batranului dascal inscrisa intr-un moment al vietuirii sale este complex relationata in context: conexat prin "socotit" cu cel care, "de pe scandura tarabii", imparte lumea "socotind cat aur poarta marea-n negrele-i corabii", batranul dascal este reversul antitetic; pe de alta parte infatisarea lui - "mana de tarana" vulnerabila si precara - este ironic opusa puterii de Atlas a mintii sale care "sprijina lumea si vecia" "intr-un numar".




Prin cunoasterea numarului sacru, constiinta batranului dascal este un fel de centru al universului in care "viitorul si trecutul se incheaga".

La lumina lunii ea capteaza in imagine inceputul Timpului si al timpurilor ca si sfarsitul, reintrarea in "eterna pace".

Inspirata din Rig Veda, imaginea intrarii lumilor "in fiinta" a starnit, cu indreptatire, admiratia tuturor comentatorilor creatiei eminesciene prin obligarea limbajului de a numi ceea ce este de nenumit, caci este inainte si in afara de orice nume si de insasi ideea de nume. Poetul o face negand succesiv afirmatia si negatia pereche, care nici nu are sens in afara celei dintai, pornind de la realitatea prima in pragul careia se opreste cugetul "fiinta", apoi stari primordiale, moduri ale lui a fi, prezent/absent (lipsa), manifest/ascuns, patruns/nepatruns - implicand insinele si inafara sinelui -, inteligibil/ininteligibil. Nasterea fiintarii - facere si desfacere in acelasi timp - se produce printr-o fractura, printr-o miscare si desprindere din imobi­lismul eternei paci a lui unu - punct in miscare ce se opune ca Tatal lui tot-haos, facut muma, desfacand "negura eterna" in "colonii de lumi pierdute" ce vin din "sure vai de haos pe carari necunoscute" atrase in fiinta de un "dor nemarginit".

Acestui "dor nemarginit", interpretat de eminescologi ca schopenhaueriana vointa oarba de a fi, Ioana Em. Petrescu ii da intelesul de dor de autocunoastere, legand, in spiritul poetului, fiintarea de gandire.

Din uriasa perspectiva spatiala a "roiurilor luminoase izvorand din infinit" si din cea temporala a "miilor de veacuri" de la brusca desprindere a "celui dintai si singur", perspectiva ce o depaseste pe cea a ochiului cosmic al lunii, destinul umanitatii ii apare gandului batranului dascal ca derizoriu ironic:

"copiii lumii mici" nu sunt decat "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", "uitand cu totul" ca "intr-a veciniciei noapte pururea adanca" prezentul - in acceptiunea de ceea ce este - e doar "o clipa suspendata", o himera "vis al nefiintei".

in imaginea a ceea ce "uitam" - si in intreaga aceasta secventa discursul se personalizeaza, cugetatorul (minte care pricepe si ochi care vede) ipostaziindu-se in lumea priceputa si vazuta ca "noi, copii ai lumii mici" - grandioasa izvorare a "roiurilor luminoase" pierdute "pe carari necunoscute", aidoma "musunoaielor de furnici" pe care "le facem pe pamantul nostru", apare minimizata prin ampla comparatie cu jocul firelor de
pulbere in lumina unei raze a carei stingere face ca totul sa piara "ca o umbra-n intuneric".


Simetric imaginii, deslusite in cugetul batranului dascal, a nasterii visului nefiintei divine - universul -, se incheaga si cea a sfarsitului, pornind insa dinspre sistemul planetar al Soarelui care "trist si ros" "se-nchide ca o rana", iar planetele, scapate din "franele" lui, se azvarl in spatiu intr-o miscare rebela. Nivelul urmator - imensitatea de dincolo de sistemul solar, acum descentrat si absorbit in negura - e sintetic si metaforic numit "catapeteasma lumii" (catapeteasma e perdeaua brodata ce desparte altarul de naos), sugerandu-se astfel calitatea lui de imagine - lume de vazut. Invadat "in adanc" de intuneric si golit de stele, care "ca si frunzele de toamna" pier, universul se resoarbe in "noaptea nefiintei" iar timpul mort, in "vecinicie".


Urmarind aceasta deslusire in spiritul uman genial a enigmei universului fara margini, constatam ca infiorarea, marcata prin succesiune de intrebari ("Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?"), naste doar informa stare a nefiintei divine si aparitia punctului care se misca, prezentata prin exclamatii, aidoma unui spectacol prezent. Melancolia ce strabate din evocarea lumilor pierdute atrase in fiinta - si deci in marginire - de dorul nemarginit devine ironie dizolvanta, rece, cand scara timpului devine Istoria si lumile "micro­scopice popoare".

Aceasta forma de dainuire ce o transcende pe cea a individului si pare din unghiul lui fara sfarsit ocupa partea mediana intre nasterea si exctinctia universului. Periferic in imensitatea himerica a lumilor al carei centru - daca se poate spune asa - e nefiinta divina, "pamantul nostru" este totusi un pol prin spiritul care cuprinde necuprinsul, statuand astfel, asa cum remarca Ioana Em. Petrescu, functia de axis mundi a batra­nului dascal. De aceea suprema ironie a destinului cugetatorului e relevata nu numai din unghiul vremelniciei "manii de tarana", care incape bine in "patru scanduri", ci mai cu seama din acela al agoniei in derizoriu a lucrarii spiritului sau. infatisarea "nemuririi" mandrului spirit genial e intermediata de o strofa ce, restrangand perspectiva asupra totalitatii in extinctie, reia imaginea diversitatii umane, a indivizilor ale caror vise scoase din "noaptea amintirii" de lumina fecioara au fost prezentate in panoramica imagine cuprinsa de ochiul ganditor al lunii.


In viata, toti, indiferent de rolul si locul harazit de aleatoriul "soartei oarbe" si indiferente, au parte de durere - "amortita" doar in vis - "munciti" fiind "de a vietii lor enigma", fara a fi constienti ca aceasta nu e decat enigma universului, caci "unul e in toti asa cum una e in toate".

Transpare aici fugar motivul "lumii ca teatru" cu o multitudine de masti repetand aceeasi piesa din Glossa, insa cu o nota de compasiune pentru "cei cu inima smerita" ce se pierd "nestiuti... in taina ca si spuma nezarita".

Comparatia ultima este conexa imaginii simbol a umanitatii ca mare framantata de valuri in bataia vantului pe care o regasim in Luceafarul si in alte numeroase poezii.

Faptul ca spiritul genial a descifrat enigma si ca sub "frunte-i viitorul si trecutul se incheaga" nu modifica insa destinul lui. Ideea de care i se leaga "viata-ntreaga
Ca si iedera de-un arbor" ca va dainui dincolo de moarte in scrierile sale ce-si vor gasi adapost "in ungherul unor crieri", iar numele lui or sa-l poarte "secolii din gura-n gura... de a pururi, pretutindeni" nu este decat o iluzie. Nemurirea care-i este rezervata e derizorie, nu pe masura puterii sale de a descifra nemarginirea, ci pe masura spiritelor cu totul marginite care-l vor reduce la dimensiunea lor. Strofele dedicate vietii dincolo de moartea manii de tarana a spiritului "ce-a cuprins tot universul" sunt incarcate de sarcasm: se perinda rand pe rand pedantul "cu ochi verzui", replica de peste "vreun veac" a strangatorului de "coji" de pe "galbenele file", care va cantari "aticismul limbii" consemnand doua siruri "intr-o nota prizarita sub o pagina neroada", "mititelul" care va vorbi la inmormantare "lustruindu-se pe el sub a numelui tau umbra" si "savantii" posteritatii neputinciosi sa inteleaga "lumina ce in lume-ai revarsat-o", a caror lauda ipocrita si suficienta tinteste perfid reducerea spiritului la dimensiunea unei biografii cu "pacatele si vina, oboseala, slabiciunea" fatal legate de "mana de pamant".


Ultima strofa, despartita grafic printr-un rand de puncte de suspensie, ca spre a marca regasirea linistii fermecate emanate de astrul selenar, reia prima imagine. intoarcerea din periplul din lumea si lumile cugetelor e marcata printr-o mai accentuat particulara imagine a spatiului deschis prin fereastra, "intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,
Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!" Apoi elogiul ei ca stapana a lumii visului ce se sustrage timpului si durerii fiintarii se desfasoara in aceleasi cadente largi extinzand orizontul cuprins de vraja ei. Multitudinea "fruntilor pline de ganduri" dominata de batranul dascal nu mai este numita decat prin sintagma unificatoare si egalizatoare "toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii" in corelatie cu unica forma a pronumelui personal, persoana I plural in caz oblic "ne" (deci nu ca subiect). Absorbtia in acest "noi" a extraordinarei varietati de indivizi - priviti in desfasurarea discursului poetic cu detasare, compa­siune sau sarcasm - incluzandu-l si pe cugetator, indreptateste concluzia Ioanei Em. Petrescu ca "Scrisoarea I este o poezie a Destinului in genere".

Expresie suprema a gandirii omenesti, in care nefiinta divina se cunoaste, cugetatorul - una din ipostazele genialitatii din poezia eminesciana - este un erou tragic.