Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Scrisoarea I
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Scrisoarea I




Fiecare din "Scrisorile" lui Eminescu constituie o sinteza si o viziune complexa a poetului, ipostaziat in omul de geniu, asupra unor perioade sau epoci istorice in care a evoluat societatea umana. Inspirat dintr-un fond spiritual mereu viu, Eminescu a pus in miscare teorii filozofice valoroase si legende vechi incitante, desprinse din mitologii diverse, de la cele indiene pana la cele nordice, scandinave si celtice, care s-au modelat in laboratorul creatiei pentru a da o configuratie originala, valida filozofic si poetic, conditiei umane. Dupa cum spune C. Jung, "Omul care se adreseaza imaginilor primordiale vorbeste cu o mie de guri; el se transcende pe sine, pentru ca, in timp ce urca spre idei, el cauta sa patrunda dincolo de accidental si tranzitoriu, in sfera eternului".



Ca si batranul dascal din "Scrisoarea I", Eminescu este un contemplator al imensei scene a lumii, reflectand, ca intr-o gigantica oglinda, prin filtrul constiintei sale creatoare, zbuciumul, zadarnic la scara cosmica, al fiintei umane, furnica in ansamblul lumilor, in Univers.

Aparuta in 1 februarie 1881, in "Convorbiri literare", "Scrisoarea I", existand in saptesprezece manuscrise, dupa cum le grupeaza Perpessicius, reflecta tocmai soarta omului de geniu, raportata la cele doua dimensiuni ale existentei, ilustrate in majoritatea poemelor sale: cea cosmica, a timpului universal si a marilor spatii galactice, si cea umana, minuscula, efemera, nutrita din pasiuni si din vanitati inutile. De aceea, poemul se structureaza simetric, in cinci secvente, relativ usor de stabilit, adevarate trepte pana la adevarul ultim al creatiei si al cunoasterii: versurile l-6 infatiseaza un cadru nocturn care declanseaza, sub influenta lunii, meditatia de tip romantic asupra lumii; versurile 7-38 ofera tabloul spectacolului terestru si uman, diversificat si derizoriu, antitetic, abia catre final esentializat in ipostaza superioara a omului de geniu, care poate cuprinde in mintea sa imaginea intregului univers; versurile 39-86, episodul cosmogonic, adevarata geneza in sens eminescian, structurata si aici in viziune bidimensionala, de inceput si de sfarsit al lumilor: versurile 87-144, o revenire in planul terestru, al patimilor umane, concentrate mai ales asupra destinului omului de geniu; poemul se incheie (versurile 145-156) cu o intoarcere in planul meditativ initial, dominat de imaginea lunii, calatoare peste marile singuratati terestre.

La poetii romantici, de la Ossian pana la Macpherson, timpul marilor revelatii nu poate incepe decat noaptea tarziu, sub imperiul somnului si al visului, cand osteneala umana se poate confunda cu oboseala aparenta, eterna, a miscarilor de astri:

"Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,
Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare."

in cadenta timpului cosmic, coincident pentru o clipa cu cel uman, se creeaza o atmosfera de liniste, in care, din adancul universului, vin marile dezvaluiri, privitoare la misterele cele mai nepatrunse. Antiteza timp uman - timp universal este totusi subiacenta, se releva inca de aici: ceasornicul masoara conditia trecatoare a omului, inclusiv a dascalului, cunoscatorul stiintei pozitive, descriptive, iar "lung-a timpului carare" constituie timpul universal, nesfarsit, imuabil. Pe cer este suverana luna, astru singular, rece ca si noaptea, care da masura suferintelor umane:

"Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate
De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate".

Luna, dominanta aici, denumita intr-o varianta din "Mai am un singur dor" cu epitet memorabil, "atotstiutoarea", este nu numai stapana noptii si a marii, care "varsa liniste si somn", din cunoscutele ipostaze ale acestui motiv eminescian, dar si un martor tacut al vremii si al lumii. Mai veche decat pamantul, numita la celti Lug, zeita lumii reci, luna este o depozitara a memoriei universale, sub lumina ei batranul dascal putand calatori cu gandul pana in punctul genuin al creatiei. Luna este si un astru potentator de puteri magice, determinand poate nasterea memoriei primordiale la clarvazatori. Din punct de vedere gnoseologic, "dascalul" din "Scrisoarea I" poate fi si un "mag calator in stele", dar unul de rang inferior, pentru ca el nu isi poate realiza transmaterializarea, transcendenta, ci numai eventuala eternizare prin genialitate, pusa si aceasta sub semnul indoielii de catre o posteritate nerecunoscatoare. Luna, astru magic, de adoratie, in ipostaza mistica, este vazuta si in ipostaza de corp ceresc ce strajuieste peste imensitatile nebanuite ale pamantului, peste marile pustietati si "miscatoarea marilor singuratate".

Selenismul evident al pustiurilor si hipnotismul lor extrem transporta pe cel ramas treaz in spatiul visarii, in sfera irealului, a oniricului:

"Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,
Si cati codri-ascund in umbra stralucirea de izvoara!
Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate,
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate!
Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati,
Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati!
Si in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti,
Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti!".

Lumina mai semnifica si un principiu al imortalizarii, al fluidizarii materiei incremenite in forme biologice sau geologice. Dedesubt, pe acest pamant vechi, oamenii asculta de un destin care nu este al lor, un fel de fortuna labilis in sens malefic, ilustrata cil o deosebita grija a detaliului. Omul este trecator, indiferent de rangul social pe care il ocupa, de rege sau de cersetor, ramanand sub semnul egalizator al mortii:

"Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii,
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!".

Artificiul utilizat de Mihai Eminescu in aceste versuri este similar cu cel din "Diavolul schiop", de Lesage: sunt trecuti in revista toti oamenii perisabili, trecatori, ai societatilor umane, vesnice prototipuri ale unui Yorick etern din piesa "Hamlet", a lui Shakespeare.

In acest marasm absolut, diversificarea umana este imprevizibila si derizorie:

"Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,
Altul cauta in lume si in vreme adevar,
De pe galbenele file el aduna mii de coji,
A lor nume trecatoare el le-nseamna pe-un raboj;
Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii..."

. "Numele trecatoare" sunt un simbol pentru efemeritatea lumii, care incearca sa se inscrie, pentru o necesara consistenta, in catastife, intr-o scurta injghebare temporala. Poate si culoarea "galbena" a filelor de carti, a puzzle-ului cosmic ce se constituie din "mii de coji", arata neimplinirea lumii umane, ce acumuleaza la nesfarsit informatii trunchiate, fara a le mai putea sintetiza, a le transforma intr-o cale veritabila pentru viitor.

Catre finalul celui de al doilea tablou se singularizeaza portretul "batranului dascal", al omului de geniu, situat deasupra framantarilor marunte si a patimilor umane. Imaginea geniului, personaj prin excelenta romantic, este remarcabila, alcatuita prin detalierea antitezei trup-spirit, portret fizic-portret moral, polarizata in mari si expresive contraste. Decrepitudinea fizica deriva din ansamblul lumii din care face parte, nepasatoare fata de marile valori, versurile luand o acida tonalitate satirica:

"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,
isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi".



Prin contrast, deficienta somatica se compenseaza prin amplitudine spirituala, printr-o uriasa capacitate de cuprindere gnoseologica:

"Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga."

Comparatiile unei asemenea puteri sunt de ordin mitologic si filozofic:

"Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar,
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar", reprezentarea cosmica a lui Atlas si functia magica a numarului pitagoreic fiind cele doua componente, concreta si abstracta, ale originalei viziuni eminesciene.
Episodul cosmogonic are la baza un artificiu romantic, calatoria mentala, imaginara, a batranului dascal de-a lungul timpului, catre inceputuri, intr-un periplu simultan cu alunecarea lunii peste misterele lumii:

"Pe cand luna straluceste peste-a tomurilor bracuri,/ intr-o clipa-l poarta gandul indarat cu mii de veacuri."

Se deschide astfel, in literatura romana, una dintre cele mai originale viziuni poetice asupra cosmogoniei, comparabile deopotriva cu mituri stravechi si cu cele mai noi teorii ale fizicii moderne:

"La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,
Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,
Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns...
Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns,
Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?" Punctul initial de inspiratie pare sa fie "Imnul creatiunii" din epopeea indiana "Rig-Veda", care contine idei si sintagme aproape identice:

"Nu era fiinta, nu era nici nefiinta atunci... Unul respira fara suflare, miscat de sine insusi..."

, dar aceasta viziune cosmogonica ar putea fi mai bine explicitata prin comparatii semnificative cu opere similare din timpul Renasterii. Daca s-ar fi aplecat asupra "Scrisorii I", Georges Poulet i-ar fi gasit, fara indoiala, un loc de frunte in lucrarea sa "Metamorfozele cercului", inceputa cu Dante, care, in "Divina Comedie", isi reprezenta divinitatea ca un punct central, imobil si etern, imprejurul careia se stabilesc cercuri concentrice, puncte de spatiu si de timp raportate la centrul primordial. La Maurice Sceve, in "Microcosmos", centrul lumilor este "masa de dumnezeire inghemuita", un Dumnezeu-punct, care nu a creat inca lumea, dar se poate oricand descentraliza:

"prin Nimicul sau inchis se pecetluia in intregul sau,
inceput de sine fara principiu si fara capat".

Se recunoaste aici monada pitagoreica, dar si "punctul central de unde, printr-o explicitare, va emana cercul cosmic ce se afla implicat intr-insul: Esenta plina in sine de infinitate latenta" (Georges Poulet). Ideea unui Dumnezeu-punct si a unui Dumnezeu-cerc strabate scrieri din intreaga Renastere, punctul central si cercul, apoi sfera, prin relativizare, confundandu-se si devenind suportul filozofic si poetic al ideii universului infinit care cucereste treptat gandirea moderna.
Nu stim daca Mihai Eminescu cunostea aceste exemplificari poetice, insa fragmentul genezei din "Scrisoarea I" constituie o stralucita sinteza de viziuni mitice, filozofice si poetice asupra cosmogoniei, cu deschidere si asupra celei mai actuale teorii din fizica moderna, aceea a Big-Bang-ului, a marii explozii initiale, dintr-un punct de maxima condensare a materiei, din care au pornit cercuri concentrice de galaxii. Acestea, la fel ca in finalul tabloului cosmogonic din poezie, se vor retrage, dupa,un apogeu inertial, printr-o noua comprimare, in punctul de origine, cand, pentru o clipa, inaintea unei noi pulsatii, "timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".

Sa urmarim versurile eminesciene, in comparatie cu cele prezentate mai sus:

"Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface
Si in sine impacata stapanea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se misca... cel dintai si singur. Iata-l
Cum din caos face muma, iara el devine Tatal...
Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stapanul fara margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eterna se desface in fasii,
De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii..."

in toate cosmogoniile, intunericul precede lumina, iar dimensiunile nu exista, se creeaza progresiv, fiind cuprinse aprioric in neant, in haos. Chiar in teoriile moderne ale astrofizicii, in teoria Marii Unificari, a diverselor interactii, slabe, tari, gravitationale si electromagnetice, la inceput exista un numar mai mare de dimensiuni, unsprezece sau noua, care dispar pe masura racirii Universului, unele din marimi devenind imperceptibile. Timpul, ca dimensionalitate, nu exista insa inainte de Marea Explozie, increatul fiind, prin excelenta, sediul atemporalitatii.

Din aceasta stare initiala se desprind asadar mereu alte lumi:

"De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute
Vin din sure vai de caos pe carari necunoscute
Si in roiuri luminoase izvorand spre infinit,
Sunt atrase in viata de un dor nemarginit..."

insa, in comparatie cu aceste nebanuite trepte de ierarhie a materiei si a energiei, antiteza dintre planul terestru si cel cosmic se amplifica, lumea umana aparand tot mai ignobila, total minimalizata:

"Iar in lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,
Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici".

Satira eminesciana impotriva decrepitudinii lumii apare aici la maxima ei virulenta: in vastitatea spatiilor, pamantul este locuit de "microscopice popoare", in preocuparile lor minore, oamenii sunt "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", lumea intreaga e "o clipa suspendata" intre oceane de

intuneric, sub semnul implacabil al sfarsitului, caci, din perspectiva umana, "e vis al nefiintii universul cel himeric".

Civilizatiile ce se succed de-a lungul timpului pe pamant sunt neinsemnate in raport cu imensitatea de nepatruns a spatiilor cosmice, care formeaza lumi in intervale de mii si mii de ani omenesti, pentru a se distruge ele insesi apoi.

Intr-un viitor indepartat, insusi uriasul dom uranic este supus entropiei, destramarii finale. Gandul batranului dascal calatoreste "mii de veacuri inainte" si cugetatorul vede cum, potrivit legilor cosmice, soarele insusi devine o giganta rosie, explodeaza, iar planetele se pierd in spatiu:

"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros
Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,
Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebel in spat
Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati."

. Eminescu duce astfel pana la ultime consecinte unul dintre cele mai raspandite motive romantice, motivul ruinelor, proiectat la scara intregului Univers, peste care se asterne din nou l "eterna pace":

"Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".

Moartea timpului, transformat in I vesnicie, este marele paradox al viziunii cosmogonice eminesciene, justificabil de altfel de fizica moderna, dar aceasta idee nu este exprimata singular, numai in "Scrisoarea I".

Domul cosmic are reprezentari incitante pentru imaginatie si in "Memento mori", si aici Eminescu avand viziunea marii distrugeri uranice, a Universului. Domul uranic, "unde secolii se torc", este cuprins, in finalul marii "Diorame", de flacari, iar "timpul mort si-ntinde membrii si devine vesnicie".


Aceasta prabusire a insesi catapetesmei lumii, care incheie episodul cosmogenezei eminesciene, amplifica deceptia poetului asupra destinului uman, atat de neinsemnat in raport cu dimensiunile cosmosului, tonul satirei, in ciuda virulentei limbajului, devenind treptat elegiac. "Poezia intreaga, spune D. Popovici, se lasa astfel patrunsa de un sens elegiac, in a carui atmosfera se unifica momentele de poezie cosmogonica si de satira sociala" ("Poezia lui Mihai Eminescu", 1972). Chiar destinul geniului este supus, in penultimul tablou al poemului, prin raportare la acest plan al ruinisticii generale, unei degradari vizibile, accelerate de aceleasi interese meschine, ale unor insi "mici de zile, mari de patimi", fara identitate ("Unul e in toti, tot astfel cum una e in toate"), de agitatia inutila, de furnicar, a lumii. Desarta este insasi incercarea dascalului de a trece in eternitate prin numele sau scris pe o carte:

"Ce-o sa aiba din acestea pentru el batranul dascal?
Nemurire, se va zice... (...)
O, sarmane!, tii tu minte cate-n lume-ai auzit,
Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit?", iar naivitatea lui, in aceasta privinta, este fara margini:

"De-oi muri - isi zice-n sine - al meu nume o sa-l poarte
Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe".

Singularitatea omului de geniu poate deveni, in posteritate, tinta predilecta a contestatarilor, a mediocrizatorilor, a ignorantilor de tot felul, prin mai multe modalitati de minimalizare. Mai intai prin ignorarea meritelor reale, de catre un pedant din viitor, care "te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada,
in vro nota prizarita sub o pagina neroada", omul de geniu insusi devenind un nume anonim "pe galbenele file", "mii de coji" ale junor carti prafuite, "ale tomurilor bracuri".

Bracurile, deseurile de hartie, reprezinta la Eminescu imaginea unui univers degradat, total diferit de acela in care cartea lumii si lumea cartii, de pilda la Jorge Luis Borges, se identifica, se confunda. Amintirea numelui poate deveni apoi, (intr-o demagogica posteritate, nu atat un prilej de glorificare a omului de geniu, ci de amplificare a meritelor celui care il evoca:

"Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el..."

, fapt de atatea ori constatat in cei peste o suta de ani de posteritate eminesciana. Cei mai multi si mai incisivi vor fi insa detractorii, cunoscuti de altfel de poet chiar din timpul, vietii, ajunsi, cu vremea, tot mai numerosi, mai subtili si mai insidiosi (culminand, daca e sa ne referim la imediata actualitate, cu recentul "caz" Eminescu creat in 1998 de revista "Dilema"). Lipsiti de capacitatea de perceptie a marilor viziuni poetice, a timpului cosmic, primordial, receptand numai pe cel uman, perisabil ("Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege"), contestatarii omului de geniu vor specula tocmai latura terestra, banala a vietii sale, uniformizanta:

"vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale", vor scoate, ca dintr-o nemeritata cutie a Pandorei, numai "pacatele si vina,
Slabiciunea, oboseala, toate relele ce sunt
intr-un mod fatal legate de o mana de pamant".

Incapabili sa perceapa lumina astrala a operei sale, proiectata in chip benefic asupra intregii lumi, ei vor amplifica amaraciunea poetului romantic, readus, inca o data, in punctul zero al nimicniciei terestre, constient ca acele "ganduri
Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri".


Aceasta ampla diorama se incheie, in chip simetric, cu aceeasi eterna imagine a lunii ce isi revarsa, impasibila la soarta schimbatoare a umanitatii, "linistita ei splendoare".

Luna, simbol eminescian al eternitatii si al tuturor tainelor lumii, pe care le stapaneste de-a lungul timpului si spatiului, strabate neclintita pustietatile, indiferenta la tristul spectacol uman, pentru ca ea este o parte a universului, parte a unui intreg, in care toate au un sens:

"Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate
Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate,
Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!" "Raza" poate semnifica forta de echilibru in univers, declansatoare a entropiei generale, anihilatoare de forme ce ies din legile divine ale traiectoriilor cosmice si ale muzicii sferelor, conservand doar esentele, spiritul universal. "Scrisoarea I" este astfel o paranteza lirica si poetica, din perspectiva umana, in acest etern spirit universal, fascicolul de lumina pe care, din cand in cand, il arunca ochiul originar al creatiei asupra lumii terestre, asezate sub semnul tragic al efemeritatii.

Alte referate romana, dar Necategorisite