Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autori Referate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu












Sonetul este o poezie cu forma fixa, a carei origine trebuie cautata in secolul al XHI-lea, in vremea trubadurilor francezi: mai tarziu, sonetul a fost cultivat de mari poeti ai lumii (Dante, Petrarca, Shakespeare ), iar la noi, de Eminescu, V. Voiculescu. Compus din 14 versuri, sonetul de tip italian este alcatuit din doua catrene si doua tertete, in timp ce sonetul de tip englez cuprinde trei catrene si doua versuri finale.


In alcatuirea sonetelor se mai impun si alte cerinte: o anume masura a versului (11 silabe in primul caz, zece - in al doilea), ritm iambic, rima imbratisata (in strofele de patru versuri) si incrucisata (in cele de trei versuri).
  Sub titlul de "Sonete" sunt reunite trei poezii publicate la 1 octombrie 1879, in revista "Convorbiri literare": "Afara-i toamna..."

, "Sunt ani la mijloc..."

si "Cand insusi glasul..."

,
toate formand un ansamblu.
Perpessicius afirma ca toate provin din "aceeasiplasma co­muna " si constituie expresia aceluiasi moment psihologic.

In "Sonete", structura clasica a poeziei cu forma fixa se imbina cu nostalgia romantica a iubirii pierdute.
"Sonete" I [Afara-i toamna...]
Primul dintre cele trei sonete are drept titlu o secventa din versul initial (procedeu utilizat si in cazul urmatoarelor doua creatii similare).
Textul se deschide cu prezentarea cadrului exterior - toam­na ca anotimp al extinctiei naturii, cand "poetul se trage in concavitatea odaii" (G. Calinescu):
"Afara-i toamna, frunza-mprastiata, Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri; Si tu citesti scrisori din roase plicuri Si intr-un ceas gandesti la viata toata"

Ca si in poeziile: "Noaptea", "Singuratate" sau "Departe sunt de tine", poetul evoca un interior caldut, propice aduce-rilor-aminte, reveriei si somnului:
"Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri".



In acest cadru interior, solitudinea eului liric conduce la stagnarea gandurilor; timpul prezent pare a se fi oprit, iar omul aude pasii trecutului, in fosnetul hartiei vechilor scrisori ("Si tu citesti scrisori din roase plicuri").
Coborarea in vreme facandu-se in trepte, dupa primul strat al timpului trait ("Si intr-un ceas gandesti la viata toata"), urmeaza altul - cel al timpului mitic si fabulos:

" Visez la bas­mul vechi al zanei Dochii".


Adancirea in trecut, in ceata tot mai profunda a noianului- de vreme, creeaza senzatia de inec, facand loc reveriei si somnului.

In aceste conditii, aparitia iubitei (viziune formata din fosnet de matasuri si "maini subtiri si reci") poate fi o continuare a visului, imaginea plutitoare prin ceturi fiind o proiectie ideala a iubitei pierdute.




Dintre procedeele de expresivitate artistica pot fi mentio­nate: sinecdoca ("frunzafKprastiata"), epitetul ornant, simplu sau dublu ("roase plicuri", "dulci nimicuri", "mani subtiri si reci"), repetitia ("randuri-randuri").
Asa cum cer regulile sonetului, poezia este alcatuita din doua catrene si doua tertine, are ritm iambic si masura versului de 11 silabe. Rima este imbratisata (in catrene), avand schema abba, baab si incrucisata (in tertine) avand schema cdc, dcd.
"Sonete" II [Sunt ani la mijloc..."

]

Sonetul median este un poem al despartirii, care incepe printr-o aluzie la scurgerea timpului: au trecut ani, din ceasul sfant al primei intalniri; multi ani inca vor trece peste bar­batul ramas singur, scufundandu-l in noianul de vreme si in tristele lui amintiri.

La randul ei, femeia "cu ochi mari si mana rece", disparuta in moarte (sau plecata de langa el), isi pierde imaginea reala, fiind proiectata in mit si in fabulos:
"Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece Din ceasul sfant in care ne-ntalniram, Dar tot mereu gandesc cum ne iubiram, Minune cu ochi mari si mana rece"

Din acuta constiinta a unei despartiri prea lungi, se naste chemarea adresata celei ce i-ar putea fi muza ("O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi"), redandu-i noului Orfeu vibratia can­tului nemuritor.
Neinteles de femeia iubita (" Tu nici nu stii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adanc o linisteste)
care i-ar fi pus viata sub lumini de Geneza (" Cu rasarirea stelei in tacere"), poe­tul traieste o mare durere.

In ultima tertina, amintirea zambetului iubit insenineaza viata poetului si-i face sufletul sa creasca asemeni unei re­varsari de ape.
"Sonete" III [Cand insusi glasul...]
Cel de al treilea sonet al tripticului constituie o capodopera a liricii eminesciene si o podoaba a poeziei romanesti. La aceasta contribuie melancolia pe care o degaja, dar, mai ales, muzicalitatea aparte a versului, realizata prin aliteratia vo­calei "a":

" Cand insusi glasul gandurilor tace
Ma-ngana can­tul..."



Ca si in cazul primului sonet, singuratatea poetului conduce la stagnarea gandurilor si la oprirea timpului curgator. in aces­te conditii, versul: "Ma-ngana cantul unei dulci evlavii" pre­gateste atmosfera magica a invocarii iubitei.
Urmeaza o suita de interogatii retorice, menita a recom­pune, din negurile mortii (sau ale departarii) imaginea celei dragi:
"Atunci te chem; cheniarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea noptii bland insenina-vei Cu ochii mari si purtatori de pace?
Aceasta "naluca iesita din neguri, cu ochi mari, impaciuiti de eternitate" (cum scria Calinescu) devine, treptat, un astru mistic: chemata "sa rasara" din negurile trecutului si sa coboare "incet" in visul poetului, iubita aminteste de Luceafarul adus pe pamant de o frumoasa fata de imparat:
"Cobori incet... Aproape, mai aproape, Te pleaca iar zambind peste-a mea fata, A ta iubire c-un suspin arat-o"
Dar, cea invocata in vis nu poate parasi recea vecie, iar poetul ramane ca Orfeul sau insingurat pe malul marii, in timp ce intre el si iubita se pun spatii de veacuri: "Pe veci pier-duto, vecinie adorato!"

Alte referate romana, dar Necategorisite

loading...





Politica de confidentialitate