Viziunea cosmogonica a lui Eminescu de mare profunzime, nutrita la ideile avansate ale timpului, il situeaza printre marii romanticii ai literaturii universale. Poetul roman imagineaza, intr-un registru poetic de mare plasticitate, procese si fenomene profunde, cum sunt cosmogeneza, nasterea timpului si a spatiului, facerea si desfacerea lumilor, destinul omului si al umanitatii.

Nasterea lumii dintr-un atom primordial, din goluri de haos, ilustrata si in mitologiile indiene si germanice, este analizata in doua poeme de mare amploare, "Rugaciunea unui dac" (1879) si "Scrisoarea I" (1881). "Rugaciunea unui dac" a fost publicata la 1 septembrie 1879 in "Convorbiri literare", aparand in manuscrise alaturi de poemul "Gemenii", care contine o dezvoltare a blestemului regelui Sarmis la adresa zeului suprem.

Primul tablou al poemului exprima imaginea haosului primordial, increat, guvernat numai de spiritul tutelar al lumii, el insusi misterios, pus de poet sub semnul incertitudinii:

"Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeauna
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul, carui plecam a noastre inemi?".

E o lume primordiala, incipienta, construita prin negatii succesive, fara dimensiuni, in care insusi timpul nu-si facuse simtita prezenta, in forma lui cea mai simpla, liniara, bazata pe succesiunea notiunilor de "azi", "mane", "ieri".

Un tot era in toate, zeul primar, singurul cu puterea de a crea lumi, de a materializa. Creatia lumii are loc din lumina, dintr-un sambure prim, asociat cu puterea germinativa, cu legile perene ale cosmosului.

Zeul primordial da nastere celorlalti zei, ca in cele mai multe mitologii, intr-o conceptie asemanatoare, in mare masura, si cu aceea crestina, pentru ca Dumnezeu creeaza eonii si arhanghelii, fiinte situate mai jos in ierarhia cereasca. Unii dintre acestia vor cobori pe pamant, iar in unele scrieri apocrife vor fi "prabusiti", pedepsiti pentru razvratire, transformati in demoni cu infatisari diverse. in poemul "Rugaciunea unui dac" ne aflam in momentul prim al creatiei, cand au loc teogonia, nasterea zeilor dintr-o forta unica, si inzestrarea lor cu puteri de de a strabate cosmosul si cerurile in lung si in lat, totusi fara puterea de a accede la stiinta ultima a zeului prim:

"El singur zeu statut-a nainte de a fi zeii
Si din noian de ape puteri au dat scanteii,
El zeilor da suflet si lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mantuire:
Sus inimile voastre! Cantare aduceti i,
El este moartea mortii si invierea vietii!" Zeul suprem este datator de scantei mortale, nepieritoare, zeilor sai; el poate schimba sensul timpului si poate infrange teribilul blestem al mortii si poate duce la invierea "vietii" adevarate, eterne. Lumea sa se situeaza intr-un dom atemporal, de unde surprinde, legat de sfori invizibile, evolutia lumii. Cosmogonia are loc, de data aceasta, din "noian de ape", ceea ce trimite cu gandul la legendele apocrife crestine, dupa care duhul se plimba pe deasupra apelor, incercand sa gaseasca un loc unde sa se odihneasca. Mesagerul trimis pe fundul marii este chiar diavolul, cel ce refuza sa aduca pamant de acolo. La a treia incercare, diavolul aduce boaba de nisip necesara pentru nasterea uscatului. Nasterea lumii presupune si existenta muritorilor si a nemuritorilor, ca elemente antagoniste, care declanseaza evolutia fenomenala caci inainte nu exista "moarte" dar nici "nimic nemuritor".


Dihotomizarea lumii presupune simplificarea ei in matrice usor recognoscibile, sub efectul timpului liniar, structurarea lumii in planuri mai joase de existenta.

Dacul, cel ce rosteste acest lung discurs liric, substituindu-se eului poetic, este imortalizat, lucru pe care nu il doreste, din dorinta extrema de autodistrugere a fiintei umane:

"Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei,
Si inima-mi implut-au cu farmecele milei,
in vuietul de vanturi auzit-am al lui mers
Si-n glas purtat de cantec simtii duiosu-i viers,
Si tot pe langa-acestea cersesc inc-un adaos:
Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaos!..."

Nemurirea fiintei create de zeu nu poate fi suportata de dac, avand inca nostalgia existentei trecatoare. in "Gemenii", Brigbelu si Sarmis sunt doi frati gemeni: Brigbelu, un daimon, rapeste domnia si logodnica fratelui sau, Sarmis, prin aceeasi neinduratoare schema evocata si in "Epigonii", a pacatului iremediabil:

"S-a intors masina lumii, cu voi viitorul trece."

Brigbelu este un geaman demonic, ce refuza orice instanta morala, atras de fortele raului.
Detronat de fratele sau, dacul isi doreste moartea, nemaisuportand frumusetea eterna a universului, a zilei date pentru totdeauna:

"Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura, ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,
S-acela intre oameni devina cel intai
Ce mi-a rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai."

Pentru el, nemurirea e un chin perpetuu, o trecere continua prin lume:

"Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Caci chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Cand ura cea mai cruda mi s-ar parea amor...
Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor."

Durerea extrema a dacului este aceea de a fi supus chinurilor fiintei materiale. Dacul aspira la propria-i distrugere, din dorinta de anihilare a insesi creatiei; el neaga viata si vuietul continuu al durerilor:

"Strain si far de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce,
S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa,
Ce-o sa asmute canii, ca inima-mi s-o rumpa,
Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata,
indura-te, stapane, si da-i pe veci viata!" Dacul doreste, ca Dusanta din "Rig veda", "vecinicul repaus", lumea marginita de blestemul mortii, "...Ca zeii cei puternici sa nu mai renasca
in acest cuib de plangeri pe lumea omeneasca."

Conceptia tracilor era de a plange la nasterea unui copil, temandu-se de nenorocirile pe care acesta avea sa le indure, si se bucurau la moartea unui om, pentru ca acestea dobandea nemurirea totala. Dacul are comportamentul unui daimon, al unui "inger razvratit", poarta nostalgia pierderii totale a vietii, dincolo de lumea spiritelor. Conceptia sa nihilista il transforma intr-un erou romantic, la fel ca pe Muresanu, din poemul omonim al poetului.
Zeul, numit simbolic "moartea mortii" si "invierea vietii", este vazut ca un daimon, care doreste sa ucida, prin anihilarea lui, creatia divina:

"Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc
Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc.
Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,
Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec
Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!" Setea de repaus a eroului nu poate fi decat expresia setei de neant, a apasarii unei constiinte atavice, atasand creatiei moartea, distrugerea generala, fara limite. Simbolul acestui neant, al linistii atemporale, este "stingerea eterna", ceea ce presupune disparitia lumii obisnuite.