Poezia "Dorinta" apare la 1 septembrie 1876, in revista "Convorbiri literare", alaturi de "Melancolie", "Lacul" si "Craiasa din povesti".

Ultimele doua traduc un vis de iubire intr-un cadru naturistic tipic eminescian, cu lac si codrul imprejmuitor, care predispun la reverii erotice. "Dorinta" exprima in mod direct, ca impuls al eului liric, invitatia in acest spatiu ideal, intr-o lume pura, ce contine inca reminiscentele sacrului:

"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund".

Vegetalul abundent se asociaza cu imaginea acvatica a izvorului in nesfarsita curgere si cu imaginea chtonica a "prispei de brazde", acoperite enigmatic de "crengile plecate", toate creand un refugiu de o arhaitate paradiziaca, in care se celebreaza, fara false conventii, puritatea sentimentului de dragoste.

Ritualul iubirii, uneori cu imagistica frusta, pamanteana

("Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii- mele
Ale tale buze dulci..." ),

are totusi candoarea gesturilor hieratice, imaginea fiintei feminine fiind de o materialitate abia perceptibila, nedesprinsa inca pe deplin din sfera oniricului in care se proiecteaza povestile de dragoste eminesciene:

"Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz."

Singuratatea cuplului este accentuata de arhaitatea si de rusticitatea peisajului, din care se percepe armonia cosmica a elementelor:

"Vom visa un vis ferice,

ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece izvoare,
Blanda batere de vant".

Cantul intregii naturi se armonizeaza empatic cu sentimentele celor doi iubiti, dandu-i o proiectie ascendenta, prin imaginea teiului, arbore cosmic, care traduce, in plan terestru, muzica sferelor:

"Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri."

Codrul, loc sacru, entitate atemporala, dom silvan personificat printr-o metafora revelatorie, "batut de ganduri", devine topos ocrotitor al dragostei, prin legaturi secrete cu lumea eterna, a timpului fara margini.

Teme si motive ale poeziei "Dorinta "

.  Codrul, vazut ca o entitate energetica, a carui atemporalitate se rasfrange asupra celor doi iubiti, intr-un topos sacru ce se sustrage trecerii timpului. Codrul "batut de ganduri" constituie o imagine poetica unica, sugerand contingenta demiurgica a domului silvan cu spiritul universal.
. Armonia sonora a elementelor, reverberata in ritmurile cosmice, intr-o totala rezonanta cu acestea.
.  Mediul acvatic, element potentator al dragostei, pentru ca viata se naste din acest fluid perpetuu, asa cum marile zeite ale antichitatii erau imaginate nascandu-se din spuma marii, cum se intampla cu Venera. .  Fata iubita, vazuta ca o fecioara din salasuri sacre subpamantene, ascendenta ei solara fiind data de pletele galbene, de o frumusete hieratica.
.  Teiul, arbore ce innobileaza idealurile si aspiratiile celor doi iubiti, aflati intr-o perpetua cautare a absolutului iubirii. Teiul strajuieste iubirea cuplului, devine axis mundi, punct de legatura cu eternul si cu increatul. Caderea frunzelor de tei asupra celor doi iubiti semnifica sacralitatea sentimentului lor de dragoste. Cei doi iubiti sunt protejati tocmai de acest arbore sacru, aflat intr-o continua convergenta a fortelor cosmice.