Luna, obiect de divinatie in perioada arhaica, devine la Mihai Eminescu un astru cu atributii magice in crearea cadrului nocturn si in potentarea discreta a sentimentului de dragoste. Analizand in sens bachelardian simbolistica lunii, Elena Tacciu remarca:
"Eminescu, al carui imaginar contrage cosmosul la dimensiunile eului, dezmarginindu-l in acelasi timp, face din luna astrul sau tutelar."
in aerul eminescian, care topeste in fluidul nocturn teluricul si acvaticul, luna creeaza penumbra, lumina stinsa, argintie, incarcata cu puteri magice, fiind opusa luminii solare, simbol de regula al ratiunii, al reflectarii clare a imaginilor lumii.
In poezia "Craiasa din > povesti", aparuta la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare", imaginea poetica dominanta se constituie prin oximoron, "neguri albe, stralucite", element de potentare a unei atmosfere nocturne, sublunare, incarcata de mister:*
"Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe campie".
Lumina lunii se revarsa din inalt, unind, sub semnul argintului selenar, intinderea campiei si oglinda apei intr-o luminescenta ireala, ce deschide portile transcendentului si anunta aparitia fenomenelor magice. Poezia exceleaza printr-o simplitate a liniilor, care conexeaza elementele esentiale ale cadrului natural, dominanta fiind luna, reflectata in oglinda apei si in aburul nocturn al campiei, creand o atmosfera magica, de asteptare a unor fenomene neobisnuite. Atrase de fascinatia lunii, vietatile naturii apar din umbra, langa lac, intr-un centru al naturii specific poeziei eminesciene:
"S-adun flori in sezatoare,
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa."
Imaginea apei cristalizate in fire de tort, de paianjen, feminizata de lumina lunii, conserva o realitate primordiala, a puritatii eterne. Lacul devine un centru in care ia nastere o magica miscare scenica:
"Langa lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,/
Dandu-si trestia-ntr-o parte.
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata."
Imaginea fiintei feminine este in stransa legatura cu a apei, cele doua elemente, uman si acvatic, potentandu-se
reciproc,
intr-o transfigurare a vrajii, a visului unei nopti de vara. Umbra fina
a argintului selenar se disipeaza asupra intregului peisaj, devenit
punct de convergenta a planurilor terestru si cosmic, topos din care
iradiaza puterea magica a intruparilor miraculoase. Copila, aparitie
feminina pura, acvatica, nascandu-se, in chip mitic, din mijlocul apelor,
in undele tremuratoare ("Rupta de miscari de valuri"), dintre
trestii, ca o nimfa, e o imagine idealizata a eternului feminin.
Lacul
este vrajit, la randul lui, de aceasta aparitie vegheata de genii tutelare
ale fabulosului folcloric autohton:
"Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvant
al sfintei
Miercuri;
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri.
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvant al sfintei Vineri."
Florile, prin componenta lor acvatica, reprezinta o concentrare a capacitatii
de regenerare a naturii, a puterii germinative a lumii. Trandafirii
devin participanti la un spectacol tulburator, celest si teluric, concentrand,
in esenta lor florala, sevele chtonice cu lumina solara. Ritualul magic
esentializeaza imaginea unei aparitii fabuloase, o nimfa a lacului,
o "craiasa din povesti", care schimba datele realului, dandu-le
nota de atemporalitate a basmelor:
"Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc in luna,
Iar in ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna."
Lacul,
oglindind razele lunii, deschide aici o poarta catre eternitate, prin
repetarea unui act hierofanic, la care participa, intr-o sonoritate
molcoma, de vraja, a versurilor, intreaga natura. Poetul foloseste forme
arhaice sau regionale ale cuvintelor, tocmai din dorinta de a potenta
sentimentul magic ("painjen", "sa rumpa"). Apa care
alearga in cercuri este o metafora a lumii in eterna miscare. Imaginea
fetei tine de o reprezentare hieratica a fiintei feminine: parul sau
este galben, fata este de o paloare accentuata, ochii sunt albastri,
detinatori ai magiei basmelor.
Teme
si motive ale poeziei "Craiasa din povesti"
.
Lacul, spatiu etern al povestilor, devenit
oglinda, poarta
magica deschisa spre cer. Apa este populata, de obicei, cu fiinte feminine
de o frumusete angelica, nimfe, nereide sau zane ale lacului. Apa, element
dominant al intregului spatiu, se constituie intr-un dom cu valente
regeneratoare, de conservare a vietii; miscarea de valuri semnifica
renasterea continua a lumii, fluiditatea inscriind tipare noi ale materiei.
.
Luna,
un simbol romantic, corp ceresc cu o influenta majora asupra taramului
inferior. Luna are o ascendenta divina, fiind privita ca o regina a
noptii, avand curtea sa de onoare, negurile si umbrele diafane. in acest
filigran al imaginilor, natura se metamorfozeaza; imaginea data de versurile
"Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie" concura cu
"Stelele nasc umezi pe bolta senina".
Luminozitatea intregii
diorame aduce aminte de spectacolul celest al norilor cosmici, de vastitatea
universului increat, aparut din intuneric pentru a se transforma intr-o
noua realitate.
.
Florile, elemente ale rejuvenescentei naturii. Culoarea
rosie a trandafirilor marcheaza apropierea de perfectiune, de lumea
biologica eterna. Florile sunt ceremonianti ai procesului de revelare
a sacrului, de inscriere a lumii intr-un spectacol feeric.
.
Personajele fabuloase, transpuse in mediul acvatic, care initiaza
adevarate acte de magie: sfanta Vineri si sfanta Miercuri sunt forte
potentatoare a elementului de mister.
.
Personajul central, "craiasa povestilor", devenita o
nimfa
a apelor, o fiinta cu puterea de a trezi reverie in jur.
Prin acest
moment, al revelatiei fiintei feminine, asistam la o incremenire a timpului,
la o deplasare a acestuia catre inceputuri.