Aparuta in decembrie 1883, in editia Maiorescu, poezia "Oda (in metru antic)" a cunoscut nu mai putin de opt va­riante; ea a fost scrisa, in prima forma, cu zece ani mai de­vreme si primul manuscris (redactat la Berlin) purta titlul "Oda pentru Napoleon".

Dupa un indelungat proces de prelucrari, poezia devine, in forma finala, o oda inchinata singuratatii, mortii, iubirii si salvarii prin uitare.

Poezia este alcatuita din cinci strofe:
"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii.
Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pan-in fund baui voluptatea mortii
Neinduratoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in, flacari... Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?
Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar in san, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine
Mie reda-ma!"

In primele variante, Napoleon apare trist si ganditor (ase­meni Cezarului din partea a Ii-a a poemului "imparat si pro­letar"), infasurat in larga lui mantie, imparatul coboara de pe soclul sau, in multime, dar si aici va ramane la fel de singur; satul de lumea in care domina vanitatea, iar gloria este fragila, imparatul va reurca pe inaltul piedestal, pentru a ramane " imo­bil", "printre secoli" ca Hyperion.
Pe masura ce Eminescu revede manuscrisele, imaginea imparatului este uitata; in forma finala, cel care ne vorbeste este Poetul (ca ipostaza a geniului).


In prima strofa, din vechea imagine a Cezarului, Poetul a pastrat mai multe atribute: eternizarea ("Pururi tanar"), sin
guratatea si mantia (ca simbol al desprinderii de lumea ama­girilor).
Totusi, ca si in "Glossa", lumea il va ademeni "cu un can­tec de sirena" si, ascultandu-i glasul, Poetul va cobori din nemoarte, pentru a intalni iubirea, asa cum facuse Luceafarul.
Odata cu primul vers din strofa a Ii-a ("Cand deodata tu rasarisi in cale-mi"), timpul etern (trecutul) se desparte de tim­pul heraclltic (prezentul), prin aparitia suferintei din iubire. Si cum dragostea ii va da poetului-geniu sentimentul fragilitatii vietii, tot prin ea va ajunge acesta la cea mai inalta forma de cunoastere: va invata sa moara ("Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"). Devenita "sete de repaos" (ca in "Luceafarul"), "voluptatea mortii" il atrage, pentru a se elibera de suferinta-femeie.          .                                                                      ^;
Prin analogie, autorul apeleaza (ca si alta data) la mitolo­gia elenica si compara chinurile iubirii cu jalnica poveste a lui Hercule (pedepsit de Nessus sa imbrace o tunica imbibata in otrava. Pentru a scapa de chinuri, Hercule se arunca pe un rug aprins si moare, devenind zeu).

Ca si personajul mitologic, poetul va arde pe propriul rug, dar se va inalta in nemurire, renascand asemeni pasarii Phoenix.
Ultima strofa a " Odei (in metru antic) " contine rugamintea mantuirii prin moarte; numai astfel, poetul se va putea intoarce in recea nemurire si se va converti in stea a singuratatii (Luceafar).
Poezia (alcatuita din cinci strofe de cate patru versuri tro-heodactilice si fara rima) isi releva sensurile la fiecare noua lectura.