Mihai Eminescu (1850-1889) a fost un mare poet al iubirii: de la poeziile din prima etapa de creatie ("Dorinta", "Lacul", "Floare albastra") si pana la accentele dureroase din poezia de dupa 1876, creatia sa ii inalta iubirii un cant pur si fascinant.

  Tema poeziei este dorul de dragoste, visul unei intalniri cu iubita, intr-un spatiu plin de vraja.
   Titlul este un substantiv comun, articulat, care denu­meste unul dintre elementele naturii eminesciene.
Inconjurat de codri, "albastru" si misterios, lacul-oglinda determina reveria tanarului indragostit.

In planul visului de iubire, lacul este spatiul muzical si plin de vraja in care ar trebui sa se petreaca intalnirea cu iubita.
Personificat si descris in strofele care incadreaza poezia, lacul devine un adevarat "personaj".


Structura, universul operei:
Poezia intitulata "Lacul" este alcatuita din cinci strofe de cate patru versuri (catrene) si poate fi structurata pe doua pla­nuri:
  planul real (strofele I si V)
planul ideal (al visului de iubire), strofele a III-a si a IV-a.
Trecerea de la planul real, la visul neimplinit se face in strofa a Ii-a.
Strofa I descrie cadrul si atmosfera in care se afla tanarul indragostit:

"Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni il incarca; Tresarind in cercuri albe El cutremura o barca."


In centrul acestui tablou se afla lacul.
Inconjurat de codri si saturat de nuferi galbeni, lacul devine un spatiu vrajit si minunat de frumos. Personificat prin usoara miscare a apei ("Tresarind..."

, "El cutremura..."

), lacul pare sa aiba suflet, participand la eterna viata a naturii.

Cateva epitete ornante ("Lacul... albastru", "Nuferi gal­beni", "cercuri albe") dau culoare si claritate tabloului.
Primul epitet cromatic ("Lacul... albastru") ar putea indi­ca un moment al zilei, in care, in lac, se oglindeste cerul.
Treptat, tanarul indragostit aluneca in visare, imaginandu-si un tablou nocturn in care va fi proiectata clipa iubirii.
Trecerea de la realitate la vis se face in strofa a II-a:
"Si eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Ea din trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept"
Daca in primele doua versuri, verbele sunt la indicativul certitudinii, incepand cu versul al treilea, apare conjunctivul prezent (care se mentine si in strofele a III-a si a IV-a).

In acest mod, autorul sugereaza o actiune dorita, dar ne­realizata, un frumos vis neimplinit.
Tot in strofa a doua este imaginata si aparitia iubitei (care iese din trestii ca o zana a lacului, minunat de frumoasa).
Folosirea verbului "sa rasara", in loc de "sa apara", o inve­cineaza pe iubita cu astrele (luna, soarele, stelele care "rasar"), de parca ar fi un personaj de mit.

Din aceasta cauza, cuvantul "ea" este scris cu alt caracter de litere, iubita nefiind o fiinta reala, ci o proiectie ideala, apartinand visului de dragoste. Asa se explica si faptul, ca imaginea ei nu este concretizata intr-un portret. De asemenea, tot asa ar putea fi explicat gestul "lin" al caderii la pieptul iubitului, ca in vis.

Strofele a III-a si a IV-a corespund planului ideal, inchi­puirii tanarului indragostit.

"Sa sarim in luntrea mica, inganati de glas de ape, Si sa scap din mana carma, Si lopetile sa-mi scape; Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blandei lune -Vantu-n trestii lin fosneasca, Unduioasa apa sune!"
Decorul imaginat pentru intalnirea dintre cei doi iubiti cuprinde elemente romantice tipic eminesciene: cadrul nocturn, lacul, luna, trestiile fosnitoare.
Dintre acestea, luna apare frecvent si in alte poezii ale naturii si iubirii (" Sara pe deal", " Floare albastra ", " Craiasa din povesti", "Si daca..." si altele).

Natura eminesciana este blanda si mangaietoare, devenind spatiul ocrotitor al clipei de iubire: vantul fosneste " lin ", apele "suna" domol, luna revarsa o lumina calda si pura.
Asezati in "luntrea mica" in jurul careia lacul face "cercuri albe", cei doi iubiti se afla, parca, intr-un Centru al lumii; aici, lumea reala este uitata ("sa scap... carma", "... lopetile sa-mi scape"), iar timpul trece in vis. Astfel, verbele: "sa scap", "sa scape" si "sa plutim" sugereaza aceasta alunecare in reverie, comparabila cu plutirea pe "unduioasa" apa a lacului.
Dintre mijloacele artistice utilizate ar putea fi mentionate imaginile auditive ("glas de ape", "Vantu-n trestii lin fos­neasca", "Unduioasa apa sune!"). Prin intermediul lor, dori­ta clipa de dragoste este imaginata intr-un spatiu armonios si muzical, ca un ritual sacru.

In strofa a IV-a, epitetul personificator ("blandei lune") este antepus, accentuand frumusetea peisajului feeric; tot asa, epitetele "lin fosneasca" si "unduioasa apa" sugereaza alu­necarea in visul de iubire lin si curgator ca valurile.
Strofa a cincea constituie o revenire la planul real. "Coborat" din visul frumos de iubire, tanarul indragostit regaseste o natura saracita de culori si straina:
"Dar nu vine... Singuratic in zadar suspin si sufar Langa lacul cel albastru incarcat cu flori de nufar."


Nemiscat (de parca si-ar fi pierdut suflul vital) si lipsit de podoaba nuferilor galbeni, lacul devine un spatiu al tristetei si al neimplinirii.
Durerea tanarului indragostit (exprimata prin epitetul "singuratic" sau prin verbele "suspin" si "sufar") pare a fi pre­luata de intreaga natura, dilatandu-se cosmic.
Poezia "Lacul", de Mihai Eminescu, este o creatie lirica, intrucat eul liric isi exprima, in mod direct, sentimentele.
Trairile interioare ale tanarului indragostit sunt prezentate in mai multe momente: asteptarea, iluzia clipei de dragoste, revenirea la realitatea trista.

In poemul "Calin (file din poveste)" nunta are loc "Langa lacul care-n tremur somnoros si lin se bate".

in "Lacul", tanarul n-a avut acest noroc; frumoasa iluzie dispare intr-o clipa, lasand singuratatea si sentimentul zadarniciei sa-i ia locul.