Matei Visniec (n. 1956). Poet si dramaturg roman stabilit la Paris din 1987, membru fondator al "Cenaclului de Luni" al lui Nicolae Manolescu. Debuteaza in 1972 cu poezie in revista "Luceafarul", colaborand apoi la majoritatea revistelor literare romanesti importante.

Piesa "Caii la fereastra" ("Les chevaux a la fenetre", reprezentata la Paris in 1996) i se interzice in 1987 la Teatrul Nottara din Bucuresti, cu o zi inainte de premiera. Dupa evenimentele din 1989, piesele sale sunt jucate pe majoritatea scenelor din tara, dar si in Franta, Polonia, Rusia, Olanda, Elvetia, Germania, Canada, Belgia, Italia, Statele Unite, Austria, Finlanda, Republica Moldova. Publica volume de versuri, "La noapte va ninge" (1980), "Orasul cu un singur locuitor" (1982), "inteleptul la ora de ceai" (1984), teatru, "Tara lui Gufy" (1992), "Angajare de clown" (1993), "Vazatorule, nu fi melc" (1996), "Teatru" I, II (1996). Publica si un roman, "Cafeneaua Pas Parol" (1992).

Situatiile propuse de scriitor sunt paradoxale: calaii din "Artur, osanditul" cer victimei sa fie de acord cu gestul lor tortionar, sa fraternizeze cu ei. De altfel calaii din piesele lui Visniec nu au statut aparte, ei putand, foarte usor, sa devina victime.
Alte piese de teatru: "Si cu violoncelul ce facem?" ("Und was soli mit dem Cello geschehen?", Frankfurt, 1994), "Buzunarul cu paine" ("Du pain plain Ies poches", Lyon, 1994), "Povestea ursilor panda auzita de un saxofonist care avea o iubita la Frankfurt" ("L Histoire des ours panda racontee par un saxophoniste qui a une petite amie a Francfort", Lyon, 1995).

Caii la fereastra

"Caii la fereastra" este o parodie sumativa a tehnicilor teatrului absurd, scriitorul folosind cu dezinvoltura parabola, intertextualitatea, ironia, personajele-simbol, jocurile gratuite de cuvinte, paradoxurile scenice, criza comunicarii, dezarticularea limbajului, confuzia spatiala $i temporala. Personajele piesei sunt un Mesager enigmatic si atemporal, mama, fiul, fiica, tatal, sotia,
sotul, cu mentiunea ca personajele feminine "pot fi interpretate de aceeasi actrita", iar cele masculine, in afara de Mesager, de acelasi actor.


Ca in teatrul antic, Mesagerul e un fel de agent al destinului, un stapan al registrului temporal, care apare din cand in cand, evocand mari evenimente ale istoriei. Personaj ciudat, eteric, el "intra in scena urmarit de un spot luminos" si anunta ritmic, in lovituri de toba, evenimentele anului 1699: pacea de la Carlowitz, luarea Croatiei si a Sileziei de catre Austria, a ducatului Goldern de Prusia, a Alsaciei si a Lorenei de Franta, a insulelor Ionice de Anglia.
Piesa se deschide pe acest fond de conflicte uitate, prea multe pentru un singur an, cu eterna scena a plecarii fiului la razboi, coplesit de grija sufocanta a mamei, care nu pricepe grozavia conflictului, ci e preocupata de amanuntele total lipsite de importanta ale pregatirilor. Tot ce urmeaza e un monolog nesfarsit al mamei, rar intrerupt de replici ale fiului, vizand alt plan referential, intre cele doua trenduri semantice situandu-se cu timpul o departare extrema. Cu cat mama se afunda in concret, intr-o "memorabila comedie a sfaturilor materne" (Alex. Stefanescu), cu atat fiul se pierde mai mult in semnificatiile unor aparitii fulgurante ale cailor in spatiul ferestrei, sesizate contrapunctic, parca intr-o premonitorie uitare de sine. in tot acest pseudodialog, exista o drama a comunicarii, similara cu a personajelor lui Eugen Ionescu din "Cantareata cheala", rezultata din monotonia si banalitatea exasperanta a sfaturilor materne, cu o infinita si sufocanta precizare de detalii, total nepotrivita gravitatii momentului. Vestonul militar nu trebuie sa aiba nasturii cusuti prea stramt, iar in geamantan trebuie sa existe "o ordine de fier":

"intai se pun lucrurile mari de care nu ai imediata nevoie, apoi se pun lucrurile mari de care ai imediata nevoie. Dupa aceea se pun lucrurile mici de care nu ai imediata nevoie. Si, la urma, lucrurile mici de care ai imediata nevoie. Dupa aceea strangi curelele si pocnesti clapele... Asa..."

. Mama il atentioneaza pe fiu ca trebuie sa manance fara sa lase firimituri, pentru ca acestea se strang cel mai adesea in zgarieturile de pe podea. Batistele si ciorapii constituie alte obiecte extrem de importante in plecarea la razboi. Fiul, in schimb, aminteste cand si cand despre un cal cu pata neagra, care se uita insistent inapoi, ca intr-o chemare thanatica, in timp ce, afara, "caii au.ocupat abatorul".

Mama insista cu sfaturile pana la capat, parca intr-o decrepitudine totala:

"Parca am auzit cazand niste firimituri. Eu cred ca un barbat adevarat nu trebuie sa faca firimituri. Un barbat adevarat trebuie sa manance linistit, sa manance tot si sa nu faca firimituri. Firimiturile, daca au cazut pe dusumea, nu mai pot fi scoase niciodata. Din cauza asta cele mai multe dusumele duhnesc ingrozitor."


Sub ochiul ei atent intra si lipsa de rezistenta a obiectelor civilizatiei moderne, supuse si ele distrugerii: bocancii nu sunt rezistenti, se murdaresc pana si de picaturile de apa murdara cazute din cer, zaharul trebuie tinut in pliculete negaurite, altfel incepe sa se scurga, linguritele trebuie scoase repede din ceai pentru ca incep sa rugineasca, camasile purtate mai mult de doua zile au miros de carne ranceda, "fularul trebuie sa fie lung si ingust", bancnotele nu trebuie mototolite, cartile nu trebuie trantite pe masa, caii nu trebuie vazuti, pentru ca au ocupat deja curtea abatorului.
Dupa toate aceste sfaturi, fiul pleaca la razboi descult si mama ii arunca bocancii pe fereastra, prilej ca imediat, fara nici o schimbare scenica, sa se substituie personajele, in usa aparand Mesagerul, "vesel, bland, cu un buchet de garoafe intr-o mana", de gat atarnandu-i "bocancii pe care MAMA tocmai i-a aruncat pe fereastra".



Este purtatorul de vesti rele, pentru comunicarea carora foloseste de fiecare data strategii complicate. Acum vine cu un buchet de garoafe, recunoscand ca el este "omul cu trasura", "omu cu calu ", identificate intr-un tot simbolic, noi, ca intr-o unire a destinelor. Mama ii reproseaza ca nu trebuie sa tina calul in ploaie, in timp ce acesta se pregateste sa comunice, intr-un ritual complicat, vestea ingrozitoare:

"MESAGERUL: Nu-i asa? E o crima sa-ti lasi bocancii murdari peste noapte... Murdaria roade tot, ucide tot, subtiaza tot. (Scurta pauza reflexiva). Oare am gresit cu ceva? Oare am omis ceva? imi pare extrem de rau... Poate ca am incurcat unele fraze..."

. Mama intuieste insa imediat rolul Mesagerului si vrea sa stie daca baiatul ei a murit eroic, la datorie, batandu-se ca
un leu. Baiatul murise insa imediat dupa ce fusese tuns la regiment, pe timp de pace, lovit de calul obsesiv vazut prin fereastra, victima scotand doar un "au":

"...si fiul dumneavoastra s-a ridicat de jos si s-a apropiat de cal... I-a spus «calule» si atunci calul l-a privit direct in ochi si I-a lovit simplu, scurt, cu piciorul. Asta a fost tot."

Discutia se muta apoi asupra biscuitilor cazoni pe care mama ii ia repede de la mesager, pentru a-i manca si a afla reteta lor.
Fata de gravitatea intamplarii, in contrast si cu sfaturile insistente de la inceputul piesei, acum discutia este anosta, naufragiind din nou in banal, despre apa servita fiarta de la frigider sau neagra de la chiuveta. Fiul, lovit parca de "mistretul cu colti de argint", moare fara a lasa in urma lui nici macar un cadavru:

"Fiul dumneavoastra a fost bland ca o adiere de vant... Pur si simplu a disparut din univers... Din cauza durerii, s-a chircit si s-a tot chircit pana cand s-a facut cat un punct si apoi punctul a disparut..."

.


Ca o fantoma a timpului, Mesagerul pleaca repede, dupa ce inchide lichidul negru care curge din robinet, nelasand calul sa astepte in ploaie, pentru ca se imbiba de picaturile de apa si nu mai poate fi pornit decat cu mare greutate.
Acelasi mecanism scenic se repeta si in urmatoarele doua parti. Mesagerul apare de fiecare data si anunta evenimente ale istoriei, din anii 1745 sau 1815, fiecare soldate cu fragile tratate de pace si, bineinteles, cu anexari de teritorii straine. in partea a doua, personajele gliseaza de-a lungul timpului in sens contrar, Fiul devine tatal, iar Mama devine fiica, individualizata aici prin nume, Isabel. Tatal peroreaza despre valorile degradate ale prezentului, intr-un carucior cu rotile, fiind invalid de razboi. Mesagerul soseste si de aceasta data cu eternul buchet de garoafe albe, aducandu-i un fotoliu pe rotile scalciat si vestea ca este erou de razboi, pentru simplul motiv ca a supravietuit, fiind de fapt singurul supravietuitor. in acest timp, din robinetul de la bucatarie curge in continuare apa neagra a istoriei.


In partea a treia personaje sunt Sotia si Sotul (Hans), adept al "razboiului purificator", care primeneste popoarele, sufletul si sangele lor. Camera devine, in viziunea lui, camp de lupta, toate obiectele din casa, pahare, sticle, argintarie, scaune, fiind oranduite in tabere adverse. Enervat la culme de o usa trantita cu putere, care ii tulbura jocul razboinic, Hans iese din scena "turbat de furie", amenintand:

"Am sa-i omor pe toti!".

Urmeaza un moment de lunga asteptare, un suspans istoric, Sotia temandu-se sa nu-l fi omorat, ca pe fiul doamnei Hilda, un cal in timp de pace, dupa care apare Mesagerul cu buchetul de flori, tragand de o funie un sir nesfarsit de bocanci. Sotul murise eroic in atacul final, "atacul victoriei", cu drapelul in mana, in fruntea tuturor. Dar se impiedicase si cazuse si tot regimentul trecuse peste el, strivindu-l :

"Si ai lui l-au calcat in picioare. [...] Ce a mai ramas din el e pe talpile celor care l-au calcat."

Mormantul lui este pe talpile bocancilor si de aceea Mesagerul trage dupa el zece mii de bocanci, care, in finalul acestei parabole antirazboinice, coboara din tavan si ingroapa incet-incet personajele.