"Halebarda" este un poem-parabola, o poezie scrisa in stil ironic de Marin Sorescu, semnificand atotputernicia mortii in realitatea banala, cotidiana, lipsita de orice spectaculozitate:

"inghesuiala in troleibuz,
Balamuc mare,
Oameni cu pachete in brate,
Cu microbi
Si, cum stau eu pe scaun,
in spatele meu,
Un mos cu o cazma -
Naiba stie la ce-i trebuie s-o care acasa.
O tine de coada ca pe o halebarda/La usa cortului imparatesc."


Senzatia de lume aflata in deriva se traduce tocmai prin prezenta acestei insolite arme din timpuri revolute. Personajul care tine halebarda in mana este batran si urat, o figura grotesca desprinsa din bolgiile istoriei:

"E batran mosul de cand lumea,
Are o pata mare pe ochiul drept,
ii mai si tremura mana pe deasupra.
«Asta acum o sa-mi scape cazmaua in cap -
Ma gandesc -lua-l-ar dracu!»
E un mosulica simpatic de altfel,
Politicos,
Vorbaret chiar..."

. Situatia are comicul ei absurd, pentru ca mosul nu poate tine unealta buclucasa cum trebuie:

"Zice: «Nici o grija, tin cu strasnicie de afurisita asta
De cazma».
Si cu toate acestea, din cand in cand o scapa:
Poc, poc, poc!
Trei sferturi dintre pasageri au foat deja bubuiti.
Mosul continua sa scape cazmaua,
S-o blesteme si sa-si ceara scuze.
«Sunt neputincios, pacatele mele,
Dar n-aveti nici o grija,
Va rog frumos sa nu va alarmati,
Afurisita asta de cazma n-o sa-mi mai scape
Acum si-n vecii vecilor,
Nu vedeti ce strans o tin?"

Situatia degenereaza insa, ceea ce, in fond, date fiind imprejurarile, nu inseamna nimic surprinzator:

"Si tocmai arunci - pleosc!
Drumul e plin de gropi,
Hurducaturile sunt hurducaturi,
Si soferul asta nici nu observa,
El isi face cursa si ce sa-l intereseze:
Duce pasageri vii sau pasageri morti - tot aia!
Altfel nu-mi explic de ce nu opreste niciodata
in nici o statie,
De ce nu face o halta,
Am putea sa-l dam jos pe criminalul asta ramolit,
Mai ales ca, dupa cate observ,
I-a cam lichidat pe toti,
Si acum s-a protapit chiar in spatele meu
Cu halebarda lui -
«Sofer, hei sofer!»
Dar te mai poate auzi cineva?
Troleibuzul merge, poate are plan sa mearga pana la capat.
Hurducaturile se intetesc,
Mosul a intrat in vorba cu mine
E din ce in ce mai politicos
Si incepem sa discutam despre vreme."



Intamplarea dobandeste, pe parcurs, un puternic sens alegoric. Mosul reprezinta, in mod simbolic, moartea, care nu cruta pe nimeni, de fapt are si o infatisare adecvata, este batran de cand lumea, iar in mana nu are traditionala coasa, ci o cazma, ca o halebarda. Troleibuzul, condus de un sofer inabordabil, poate inexistent, este un vehicul al destinului care merge prin toate gropile vietii. E si o metafora a timpului care nu se opreste niciodata, indiferent daca cei de la bord mai traiesc sau nu mai sunt in viata. Acest val al timpului pierde pe oricine, inclusiv pe observatorul acestui fenomen, care incepe sa discute in cuvinte soptite cu mosul chiar "despre vreme".