Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat Salcamul lui 
            Moromete
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


Salcamul lui Moromete





A fi taran sau a descinde din tarani va fi cu vremea un titlu de noblete. Sensul programatic, polemic, nu mai putin tragic al celei mai durabile parti a operei lui Marin Preda (conceptul de opera in cazul lui fiind de neinchipuit fara ciclul despre Morometi) poate fi rezumat, cu minime riscuri de a gresi, in aceasta propozitie. Rostirea ei evoca, nu numai sub aspect literar, ci si social, etnografic, cultural, soarta unei lumi, aceea a taranilor, intalnita pentru intaia oara decisiv cu istoria si care nu e, potrivit unor pareri critice, nici exclusiv mitica, primitiva, inchisa ermetic in arhaice desfasurari rituale, dar nici lipsita de oricare aspiratie la eternitate. Se afla, de fapt, intre doua mituri, nu fara corespondente intre ele: unul originar, pe care mizeaza obstinat, criticii in cauza, prea indepartat pentru a mai putea fi recunoscut in formele primordiale, neevoluate, a carui dislocare - ca fenomen mai general, progresiv, al literaturii de pretutindeni - e deja infaptuita in cadrul observatiei realiste, si altul posibil, incipient. Incidenta lor coboara in istorie, cuprinzand aparenta acelui "timp foarte rabdator cu oamenii" (care, daca s-ar dovedi intr-adevar asa, ar putea fi considerat mitic) si perioada nedefinita, inca deschisa, cand acesta "nu mai avea rabdare", adica tocmai timpul real al "Morometilor", fara indoiala istoric. Primul mit este conditionat de o ordine naturala primara, transmisa in al doilea, datorita nuantarii, eludarii sau chiar neglijarii formulelor arhetipale, doar prin elemente disparate, incapabile singure sa-l regenereze.


Ca o deosebire esentiala fata de acesta si ca o calitate in plus, absolut necesara, celalalt mit se constituie intr-o determinare istorica si, mai ales, nu intr-o conceptie metafizica anonima, ci in viziunea si prin vointa lui Moromete (si, in parte,*si prin ale putinelor personaje de aceeasi factura, morometiana). Moromete are "ciudatul dar de a vedea lucruri" ce altora le scapa, rara capacitate, comparabila doar cu blestemul regelui frigian Midas, de a transforma in simboluri tot ce atinge cu privirea, calitati neobisnuite, descoperite cu uimire, fie in familie, fie in poiana lui Iocan, chiar si de cei aflati impotriva lui. Procedeaza, cu alte cuvinte, la o evaluare si o recuperare estetica a lumii sale, pentru care imprejurarea de fi supusa unor radicale transformari echivaleaza de fapt cu disparitia ei. E timpul acelor "simboluri fara
sens" prin curtile si in casele taranilor, cand uneltele si obiectele lor, inlaturate de produsele tehnicii moderne, isi cauta in muzee semnificatiile pierdute, cand obiceiurile, portul, cantecele si dansurile sunt tot mai mult spectacole, prilejuri de solemnitate cautata si nu obisnuinte. Moromete situeaza (urca) aceasta intreprindere dramatica de recuperare a semnificatiilor in planul unei constiinte mitopoetice, generatoare de simboluri sublime.

Salcamul nu e, astfel, numai simplu obiect al tranzactiei cu Tudor Balosu, nici - cum de atatea ori, invariabil, s-a spus - numai prilej magistral de disimulare de partea proprietarului sau. in procesul de sublimare a ordinii materiale, concrete, in una simbolica, datorata viziunii lui Moromete si insusita in buna masura ca viziune artistica si de scriitor, salcamul implica ideea de spatiu, ca o aura intima a sa, cu particularitati distincte. Spatialitatea generata de un arbore sub forma de aura, de zona restransa, densificata de semnificatii poetice si existentiale, e destul de veche in literatura, indeosebi in poezia lirica. Edgar Papu, ("Evolutia si formele genului liric", Bucuresti, 1968) remarca existenta motivului arborelui in arhetipul biblic, apoi in antichitate: a unui mar la Sappho, a unui pin la Platon, a unui fag la Vergiliu. Putem adauga in literatura romana predominanta - intre mai multe "esente" (bradul, plopul, arinul, stejarul, fagul, salcia etc.) relevate de George Calinescu - a teiului la Eminescu, a gorunului la Blaga, si, in poezia populara, prezenta coplesitoare a codrului. Se manifesta spatial, prin acestea, o profunda aspiratie catre starea de arbore, o necesitate acuta de retragere a omului intr-un spatiu la a carui constitutie speciala el insusi contribuie prin empatie, spatiu menit sa-l protejeze si sa-l exprime in cele mai delicate nuante ale fiintei lui. Tinta finala este oglindirea in elementul vegetal ca mod absolut de comuniune cosmica si, in spiritul acestei constatari, codrul, gradina, parcul, diversele "esente" de arbori ce reclama spatialitatea trebuie considerate ipostaze ale unei oglinzi-arbore, a oglinzii dendromorfe, depozitara a unei zone de puritate si al carui motiv poate fi inclus, cu sanse de consacrare, in motivul universal al oglinzii.

Arbore predominant al asezarilor romanesti de campie, salcamul inchide si defineste spatiul rural conceput ca manifestare empatica, umanizat, intre acesta si formatia psiho-spirituala a oamenilor existand un raport de determinare reciproca. Spatiul rural astfel conceput are forma de bolta deschisa, neterminata, de semibolta, marturisind in egala masura instinctul de conservare al taranului, de preintampinare a primejdiei, de spatiu inchis si sigur, si perspectiva catre o lume pura, dorinta de exprimare libera a vointei, de inaltimi, de nelimitare. E aici un amestec de teama si indrazneala, de gandire ocolita si de, privire dreapta, disimularea stiuta, opusa, ca indelung verificat mijloc de rezistenta, vicisitudinilor existentei. Bolta inaltata pe jumatate deasupra caselor, curtilor, drumurilor satului, cat sa acopere campia si orizontul, prelungeste functia de protectie, de aparare a codrului de odinioara. Cu deosebire ca in locul navalirilor si al vicisitudinilor de tot felul, pe masura intrarii in civilizatia moderna, aici se face simtita presiunea oraselor.
Exista, in virtutea credintei ca orasul nu poate aduce nimic bun, cateva modalitati relevante de negare sau ignorare a spatiiior-straine, a caror eventuala expansiune s-ar dovedi pernicioasa pentru comunitate. Una dintre ele, cea mai simpla, la indemana oricarui taran, pe care Moromete o practica insa ca o atitudine voita de ignorare (de fapt o nuanta a disimularii), e acea comportare degajata in oras, ca in spatiul propriu, fara sfiala, fara nici o considerare pentru lumea citadina. Spiritualitatea rurala, sortita disparitiei, incearca astfel sa se mentina, chiar sa-si extinda dominatia, sa prolifereze spatial, si, in acest scop, "un taran, daca vine la Bucuresti tot tarani cauta".


Dar sansele ei supravietuiesc doar in sfera ideala, in cuvintele acelor istorisiri-mitosuri, apanaj al catorva membri ai comunitatii reuniti solemn ca intr-o agora, in transpunerea altor locuri, a altor oameni si a intamplarilor lor in spiritul gandirii rurale, uneori cu intentii ironice, minimalizatoare. La poiana lui Iocan, in pofida faptului ca se discuta cu respect despre parlament si despre Iorga cel cu "doi creieri", regele, fara indoiala, un exponent al citadinismului, este coborat in batjocura printre tarani. Cand tonul e grav, pasionat, peste spatiile aduse in preajma auditoriului, se asterne o perdea de vraja, de ireal. Pentru Moromete-tatal, frumusetile de dincolo de campie sunt aproape ireale si din perspectiva umana efemere si amagitoare, dar fiii sai sunt fascinati tocmai de acest dincolo ce manifesta o atractie irezistibila.

Universul morometian cuprinde o criza a fiilor ce precede precede criza tatalui. Fiii sunt straini de dorul campiei, de religiozitatea stranie a iesirilor la camp; in cea mai pura, mai candida forma a evaziunii (Niculaie), ei aspira la o "noua religie" (o noua lege a unui nou spatiu), care se va dovedi si ea o iluzorie libertate. Marea, singura libertate a taranului a fost sa priveasca cerul si tocmai de aceea spatiul sau e deschis in mijlocul boitei, ca o larga poarta de contingenta cosmica. E apoteoza existentei sale intr-o lume plina de pericole si de amenintari in ordinea terestra, cand semnele deslusite pe cer au sens salvator. "Sa tii minte ca la noapte o sa ploua. Daca da ploaia asta, o sa fac 0 gramada de grau, Tudore!", spune Moromete lui Tudbr Balosu, sperand ca o asemenea intamplare ar putea impiedica vanzarea salcamului.

In satul traditional gesturile umane au roluri precise, inscrise intr-un riguros cod al miscarii, cu ordine de microcosm. Mersul, cea mai explicita forma a miscarii rurale, are el singur capacitatea de a defini un intreg spatiu. Abaterile de la legea miscarii, deplasarile fara tinta, produc nedumerire, mirare, comentarii malitioase:

"un om intr-un sat nu se poate duce nicaieri unde sa fie vazut si sa nu se stie ce e cu dusul lui si ce rost are."

Exista un mers al dragostei, "nicaieri, taraganat", sovaitor si indecis, dupa cum exista si mersul grijilor existentei, al iesirilor in camp, aferat, "asternut", aproape mitic, sau "mersul nenorocirii", mersul semnificativ al mortii. Dar sensul major al miscarii il da, fara indoiala, calul. Fiii, aducand de dincolo de campie rigorile si mai ales masinile altei lumi, zadarnicesc tocmai aceasta modalitate straveche de deplasare in spatiu, propunand constiintei taranesti un fenomen incredibil, incomprehensibil: uciderea cailor. E drept, scene ale violentei, existau si inainte, ca de pilda uciderea intr-o rapa a unui cal imbatranit, sau pe camp, a unui manz bolnav, dar in aceste cazuri uciderea era rituala, lipsita de cruzime, caci sensul ei nu era moartea, ci viata, inlocuirea unui exemplar vlaguit si inutil cu unul viguros. Uciderea in masa a cailor e apocaliptica, sugerand abolirea miscarii, actul final al destramarii unui spatiu, apocaliptica fiind si ultima trecere, inainte de moarte, a lui Moromete cu roaba prin mijlocul satului.
Moartea e, de altfel, cel mai grav fenomen al spatiului rural. isi afla expresia paradoxala notiunea de "moarte buna", adica euthanasica, acasa, in spatiul binecunoscut, conditie esentiala a impacarii cu sfarsitul, dupa cum poate exista o "moarte rea", departe de casa, accidentala si prematura. Omul de la tara nu poate fi indiferent, insensibil la spatiul ce i-a gazduit existenta. O fuziune fireasca om-spatiu, om-natura, se eternizeaza prin moarte. Spatiul rural cuprinde in mod inevitabil si moartea ca o intregire necesara a lui si un ochi cu viziune a intregului poate descoperi, in locuri sanctificate, semnele ei. Iata imaginea completa a spatiului rural in marea revelatie a lui Tugurlan, dupa ce se intoarce de la poiana lui Iocan:

"Da, aceasta era lumea: soseaua trecand pe la poarta lui (soseaua oamenilor, a satului), gardurile linistite, fantana (fantana din care oameni si vite beau apa), doi salcami inalti in dreptul portii (pe unul din ei semne ale mortii, ale copiilor pe care ii ingropase) si peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Tugurlan, in mijlocul acestei lumi."

Salcamul se afla prin urmare in proximitatea mortii, e calea lina de trecere. Amintirea copiilor morti ai lui Tugurlan e intretinuta de cruci mici fixate pe trunchiul unui salcam; pe mormantul lui Moromete se afla, de asemenea, o cruce masiva din acelasi arbore, care isi afla astfel perfecte similitudini cu acei "brazi si paltinasi" din poezia populara, cu acel "pat din tinere ramuri" al lui
Eminescu sau cu gorunul lui Blaga, elemente simbolice ridicate din aceeasi magma primordiala a spiritualitatii romanesti confruntate cu marile nelinisti existentiale. Euthanasia in apropierea gradinii cu salcami, prelungirea simbolica a salcamului in moarte ca o punte intre fiinta si nefiinta nu reprezinta decat dorinta manifesta de oglindire perpetua, de mentinere intr-o zona a puritatii primordiale, regeneratorii.
Dupa aceea, taierea salcamului constituie prima fisura a spatiului rural, spargerea si impuriftcarea oglinzii. Ea coincide venirii acelui timp ce "nu mai avea rabdare", derutei ce il cuprinde si il insingureaza treptat pe Moromete. Satul cu salcami, cu cerul limpede deasupra, cu fantana si sosea, cu o ordine atat de coerent alcatuita, devine in cele din urma un simbol al haosului, "o groapa fara fund".

Mitul care incepe este unul al destramarii, semnificat prin taierea salcamilor si prin uciderea cailor, este mitul lui Moromete, al acelei zeitati a pamantului ce adreseaza de pe o polita a fierariei din Olimpul poienii lui Iocan marea, nostalgica intrebare:

"Au taiat salcamii, pe toti... De ce au taiat ei salcamii?"

Alte referate romana, dar Necategorisite