Marin Preda este un autor de mult consacrat in proza contem­porana, recunoscut drept cel mai important continuator al roma­nului inspirat din viata taranilor, o constiinta a epocii sale. Arta lui narativa sintetizeaza mijloacele traditionale ale realismului o-biectiv si formulele prozei moderne intr-o viziune personala, elo­giata pentru autenticitatea §i forta ei de convingere.

O ora din august demonstreaza in perimetrul mai ingust al pro­zei scurte valorile estetice cu care a imbogatit literatura noastra acest autor de marca. Povestirea surprinde un moment decisiv din istoria contemporana a romanilor - lupta unei baterii de artilerie pentru apararea Capitalei dupa desprinderea de aliati in 1944. Tema si subiectul acestei naratiuni impun de la sine un mesaj patrio­tic. Ostasii apara pina la sacrificiu dreptul nostru la libertatea si demnitatea nationala. Compozitia textujui se deosebeste mult de cea traditionala. Povestirea incepe abrupt dind senzatia de conti­nuitate a desfasurarii epice si aflindu-si episodul central abia in partea a doua. Nu este o optiune gratuita pentru ca serveste, in primul rind, caracterizarii personajelor. Trebuie precizat ca din a-ceasta perspectiva, a personajului, se cuvine inteleasa literatura lui Marin Preda (cu tot ce decurge de aici in planul modalitatilor na­rative). Pentru Marin Preda numai omul exercita fascinatie in stare sa-i mobilizeze virtutile creatoare. In O ora din august se poate urmari o dezvaluire treptata a misterului omenesc asociat eu mis­terul vietii insasi. Unitatile narative trebuie prezentate in succe­siunea lor derutanta: prima reprezinta confruntarea a doua perso­naje portretizate prin contrast si raportate la evenimentul desprin­derii de aliati, proaspat si diferit inregistrat de sublocotenent (Ro­su) si sergent (Ionescu). A doua secventa introduce o incursiune in trecutul sublocotenentului, pe baza zvonurilor care i-au insotit sosirea, prin transfer, la bateria de tunari. A treia secventa ne aduce in timpul prezent al evenimentelor prin dialogul, dintre subloco­tenent si sergentul Ionescu. Dialogul introduce, la rindul sau, o a doua proiectie in trecut, povestita de sergentul Ionescu, si intre­rupta de prezentul actiunii, pentru ca la incheierea ei sa urmeze episodul central al povestirii, intriga evenimentelor ce se vor des­fasura in continuare.

Comandantul tunarilor primeste ordin sa tra­ga "asupra oricarui avion care se ridica de pe aeroportul german", in conditii de risc enorm.

Actiunea continua tot mai tensionat, tunarii smt atacati de formatiuni de infanterie, apoi de bombar­diere care vor sa anihileze bateria. Exista inca doua proiectii in trecut care nu au fost reproduse in manual. Considerind numai textul reprodus, observam ca personajele care se detaseaza din gru­pul de militari sint sublocotenentul Rosu, sergentul Ionescu si ca­poralul Ana, primii doi cunoscuti de cititor printr-o istorisire din trecutul lor. Aceste istorisiri, ca si episoadele prezentate direct, descopera un alt personaj (colectiv): armata romana. O ora din etugust se incheie cu un epilog care urmareste destinul personajelor in viitorul indepartat. Sint valorificate deci cele trei acte temporale, trecutul, prezentul si viitorul, prin conjugarea carora personajele sint caracterizate din perspective multiple. Sublocotenentul Rosu este un militar sever, cu "voce neplacuta si rece", cu o uritenie izvorita parca dintr-o retragere a sevelor vitale ("chip _galben-vi-nat"), lipsit de proportie, cu trupul sau "inalt ca o prajina, cu cisme interminabile, lungi parca pina dincolo de genunchi . Aceasta ex­terioara moarte sufleteasca se confirma prin decuparea din trecutul eroului a unei intimplari stranii pe care naratorul pare s-o preia din vorbele oamenilor. Sublocotenentulbatea soldatii, in chip umi­litor, deoarece ii inspaiminta "vx m lipsa de inteles a acestei purtari".

Unul dintre ei se razbuna profitind de obiceiul superiorului de a fura santinelelor adormite incarcatoarele, ca sa-i puna apoi in situatia de a nu avea cu ce trage. Ranit grav de santinela ce-si .procurase un alt incarcator, sublocotenentul constata ca nu poate dovedi nimic, intrucit in timpul anchetei nici un soldat nu este de partea sa. El descopera in acest fel ca subordonatii il urau. Nara- torul are o pozitie intermediara intre autorul omniscient si nara-torul-personaj. El nu stie nimic cu precizie, snunind "poate":

"Nu parea sa se fi schimbat".

Povestirea incidentului se face de aseme­nea necronologic, in etape, cu incitante marci ale spontaneitatii orale ("Iata ce se intimpla", "intr-o noapte..." ), vorbire directa, anticipari si o incheiere simetrica introducerii:

"ramasese acelasi".

"Nu parea sa se fi schimbat".

Personajul este adincit caracterologic, dar citusi de putin explicat. A doua adincire a epicului prin deschi­derea anterioritatii o constituie relatarea jovialului sergent Iones­cu, un om diametral opus lui Rosu, cu o privire mereu "vie si stralucitoare", cu o permanenta "expresie de petrecere".

Daca fe primul caz s-a putut vorbi despre folosirea unei tehnici cinema­tografice - flashback -, in cel de al doilea tehnica este a povestirii in rama sau a povestirii in poves tire. Sergentul apara impreuna cu oamenii sai orasul Ploiesti impotriva aviatiei americane. Ro­manii sint profund umiliti de faptul ca un pistolar neamt ii supra­vegheaza, ca si cum ar fi niste lasi. Se vor solidariza toti cu cel care nemaiputind indura aceasta prezenta il impusca pe german, riscind sa aduca intreaga baterie in fata plutonului de executie. Numai interventia, la fel de solidara, a colonelului Caragea si prezenta de spirit a sergentului salveaza situatia. Constatam ca ambele intim-plari nu se refera direct la realitatea frontului, ci la un adevar mai general: intoleranta omului la umilinta, in primul caz individuala, m al doilea colectiva, adevar potentat de conditiile dramatice ale razboiului. Intervin observatii psihologice si morale foarte nuan­tate prin care este caracterizat mai ales personajul colectiv; taranii cu haina militara, dar si protagonistii, Rosu si Ionescu. Aflam, ast­fel, ca pentru omul de la tara "toate pe lume au un inteles si, cind el nu-l vede, il surprinde spaima".


Aflam, de asemenea, subtilitati de comportament m situatii limita, de pilda, faptul ca taria decar racter se probeaza si prin "curajul" de a minti cind imprejurari majore o cer, ca exista o "secunda" care te poate trada prin tentatia renuntarii.

Centrul epic constituit de lupta efectiva a artileristilor adauga alte observatii comportamentale si amanunte de psihologie, re-flectind personalitatea sublocotenentului, care nu poate stabili re­latii umane cu nimeni, afara de un vag interes fata de caporalul Ana. Voiosia segentului, care se va comporta exemplar in lupta, ii stirneste dispret si neincredere pina acolo, incit ordona impuscarea aceluia in cazul cind ar fi abdicat de la datorie. Sergentul, inteli­gent, curajos si lipsit complet de sentimentul solemnitatii cazone stirneste simpatie printre camarazi, naratorul evaluindu-si capa­citatile superioare, Dine cunoscute, de creare a unui umor subtil si a unei ironii infiltrate in toate textele sale. De exemplu, in prima relatare dramatica, dincolo de sentimentul de inversunare impo­triva jlusmanilor, sergentul admite cu obiectivitate ca germanii au o rigoare militara superioara, imaginind o scena identica cu pro­tagonisti autohtoni:

"De ce n-a venit pistolarul Pascalie la masa?

Ei, de ce n-a venit,.lasa ca vine el".

Sau aceasta onomatopeica imitare a vorbelor nemtesti, imprumutata parca din limbajul co­piilor:

"Ein, heim, Crant, Cotobrant..."

. lntnnirea cu moartea este verificarea suprema a curajului lipsit de ostentatie, a eroismului firesc, insotit de gesturi familiare, a responsabilitatii acestor tarani, incapabili sa vada chiar in armata altceva decit tot o lume taraneas­ca; "Tineau foarte tare la el, asa cum sint in stare sa tina taranii unii la altii in armata, pe care de altfel o considera a lor, ofiterii fiindu-le impusi nu se stie de cine si de ce".

Al treilea personaj detasat printr-o caracterizare mai complexa este caporalul Ana. Situat in intervalul uman dintre cele doua personaje ale extreme­lor: Rosu si Ionescu, Ana este un temperament echilibrat, el are "o temperatura constanta" a "bucuriei de a trai".

Iata deci criteriul diversitatii temperamentale: bucuria de a trai. Ana este iubit de toti, este singurul in care are incredere rigidul ofiter, devotat pina la sacrificiu cauzei militare si, ca orice taran, cu un sentiment adine al sortii care ii sustine demnitatea si curajul. Ana are un respect aproape magic fata de insemnele cazone (el priveste tunuL ca pe un fel de "vietuitoare supranaturala").
Razboiul apare in mai multe ipostaze, dintre care cea mai in­teresanta este cea umana. Orice univers, oricit de sumbru, in care patrunde omenescul, se umanizeaza, de asemenea universul eroic, reliefat pe tot parcursul textului si, in sfirsit, cel tragic, absurd. Chipurile mortilor o reflecta sugestiv, cu toate ca, trebuie remar­cat, nici cu acest prilej autorul nu-si abandoneaza vocatia de a individualiza pina fa cele mai subtile detalii personajul. Unul moa­re cu o expresie de compasiune ironica la adresa conditiei umane, expresie impietrita a ceea ce in ultima clipa fusese pe chipul lui "minie" si "dezgust".

Altul moare doar "tacut si intunecat . Per­sonajele lui Marin Preda nu pot avea acelasi fel de moarte. Moar­tea lui Rosu este consemnata neutru, ca intr-un raport militar, asa cum se cuvenea unoi fanatic al disciplinei. Bucuresteanul muri* bund este vegheat de taranul Ana.
Epilogul arunca noi lumini asupra personajelor in patru para­grafe care cuprind, in lapidaritatea lor., intregul dramatism al raz­boiului si al vietii, descarcat insa de orice patetism ori sentimen­talism. Pastrindu-si aceeasi atitudine cvasineutra, prozatorul su­gereaza doar importanta "decisiva" a rolului pe care l-a jucat ba­teria de linga Otopeni:

"Cine poate sa stie care este ora si locul decisiv intr-o lupta?" Aflam din paragraful al doilea ca varstnicul caporal, intors in satul lui, "incepu sa munceasca, sa-si tina nevasta si copiii", adica reintra in destinul colectiv al taranilor. Cea mai mare dezvaluire ne-o face prozatorul cu privire la sublocotenentul Rosu despre care abia acum aflam ca fusese crescut intr-un orfe­linat, unde nu cunoscuse afectiunea si isi pierduse interesul fata de oameni.
Cel mai incitam este ultimul paragraf, dedicat segentului Io­nescu. Textul se incheie, asa cum incepe, cu o contranetate:

"S-ar fi putut crede ca..."

.

Este o ultima lumina asupra razboiului, al carui senzational intrece "folclorul" cazon, pentru ca realitatea es­te mai neverosimila decit fictiunea, iar povestirile mai verosimile decit realitatea.