Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat ROLUL METAFOREI IN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA 
            - Gorunul
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


ROLUL METAFOREI IN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA - Gorunul




Texte ce pot constitui suportul demonstratiei: Gorunul, Paradis in destramare, Cantecul spicelor, Ulise, Glas de seara.

Orientari teoretice

Atat poezia, cat si filosofia blagiana au in centrul lor omul, ca fiinta conectata la cosmic si predestinata creatiei. Singularitatea omului - definit ca "mister intr-un orizont saturat de mistere", ca "existenta pentru reve­lare" - provine din modul, propriu numai lui, de a se raporta, prin "minus-cunoastere", la un Cosmos fabulos, al carui Tot vital se manifesta in forme variate: muntele magic cu fauna lui mitologica - unicornul, pasarea maiastra -, satul, al carui suflet e conectat la poveste, legenda si vesnicie, izvorul si mirabila samanta - ambele, surse germinative inepuizabile -, copacul -semn axial al reunirii vietii cu moartea (gorunul) -, lacul - "ochi insomniac, fara pleoapa" (Ioana Em. Petrescu) -, floarea (papadia, macul, crinul) al carei potir-"urna" insumeaza extremele devenirii si marcheaza traseul trecerii, fiind, concomitent, "triumful vitalitatii vegetale" si "receptacul al mortii", asa cum polenul e forma solara a cenusii.
Runele, incifrari sofianice ale misterelor, sunt tipare si porti prin care omul are acces luciferic la fondul de sacralitate al lumii. Frumusetea, ful­guranta trecere intre polen si cenusa, este o astfel de rana: atribut (etern-platonician) al lumii vii, ea e revansa materiei fragile, strigat al vitalitatii amenintate si avertisment al mortii:

"Orice frumusete e ca o urna
de-a carei coapsa privirea se prinde.
Vezi forma, mirat. Si suferi, gandind
la cenusa pe care-o cuprinde."

{Frumusetea) Minunile blagiene conduc spre obarsii, intelese ca primordiala Creatie a Marelui Anonim.

Prin somn, tacere, iubire, contemplatie si creatie, omul e tainic legat la tacerea - "zumzet de roi" - a misterelor. Caile de revelare ce-i sunt acordate il obliga la iubire - forma jubilatorie de participare la mister si de "sporire" a "corolei" osmotic-inte-gratoare.

Prin lumina sa individuala - gandirea mitica - deci poetica, afec­tiva - fiinta intra in consonanta cu lumina lumii si cu Marele Anonim, creator si punct suprem al creatiei. Cenzura transcendenta avertizeaza asupra limitelor pe care gandirea logica le are in intelegerea lumii-taina, obligand omul la cunoasterea-participare si garantandu-i astfel insusi statutul ontologic, de fiinta creatoare.


In paginile filosofice si in cele lirice, se regaseste o uimitoare similitudine intre notiuni, aparent, diferite: Tacere-Poezie-Moarte-Somn-Cunoastere -termeni desemnand, la Lucian Blaga, aceeasi realitate. Rostirea e o forma a instrainarii de sine si de mistere, pe cand tacerea, limba originara a poeziei, e un mod de racordare la abisul "nepatrunsului ascuns
in adancimi de intu­neric".

"Limba deplina", cea poetica, presupune tacerea:

"Limba nu e vorba ce-o faci.
Singura limba, limba ta deplina,
stapana peste taine si lumina,
e-aceea-n care stii sa taci".

{Catren) Poezia, desi mesaj revelat, "traduce", pentru a mijloci (tradand) lumii exterioare ("cetatii", "fiilor faptei") "cantecul suav" al sangelui si al ritmurilor interioare, ascultate ca ecouri ale glasurilor tainice (adica tacute) ale lumii - "zodiile", "mumele", "semintiile", "izvorul", "obarsiile".

Poetul se stie un "altoi" crescut pe fiinta lumii si avand radacini adanci in miturile ei. "Purtator de cantec", mistuit de "rani launtrice", el face sa creasca "adumbrit" de "mainile" sale, "misticul rod" - poezia. Rostirea, chiar cea sacerdotala, prin forma "cantecului", inseamna instrainare, in aceeasi masura in care e si compensatorie reintoarcere in marele Tot:

"Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte,
Dar cel ce ti-a vorbit e in pamant.
E in apa. E in vant.
Sau mai departe".

{incheiere) Moartea-somn, retragerea sangelui, "ca un val", "inapoi in parinti", ancoreaza fiinta in portul ("limanul") "necuvantului", acolo unde, in sacra tacere, "cu zumzete de roi,
frumusetea si cu moartea
lucreaza peste noi".

{Ulise) Punct final al marii treceri, moartea e mai cu seama reintoarcerea luminii imprumutate fapturii ("lumina mea") la totalitatea cosmica a "luminii dintai", risipire a fiintei in "zaristea cosmica":

"Din veac in slujba viermii sunt.
Sub glie-i vad lucrand, lucrand.
Intra-voi iar, sub veghea lor,
in ciclul elementelor.

Din prag un gand se uita lung.
Sa-l las in casa? Sa-l alung?
Avea-voi fata nimanui
asemenea pamantului.

Cuvant incerc-a se rosti:
Veni-va zi! veni-va zi!
inmormantat in asta stea,
in nopti voi lumina cu ea".

{Glas de seara)
Modul in care Lucian Blaga concepe rolul metaforei - figura retorica si, deopotriva, gnoseologica si ontologica - este indatorat gandirii sale filoso­fice, dar e in consonanta si cu o intreaga atitudine modernista. Pentru poetii postromantici, metafora, substanta liricului, a incetat sa mai fie un orna­ment retoric, o podoaba a discursului. Ambitionand sa se substituie religiei
si filosofiei, poezia modernista isi aroga cu orgoliu functia de instrument de cunoastere. Metafora va deveni, in lirica modernista, o "modalitate predis-cursiva de instituire a sensului" intim asociata cu intuitia vizionara -diferita de traseul cognitiv rational.

Prin vizionarism, eul este fericit integrat lumii, asa incat metafora, in noua ei acceptiune si cu noile ei prerogative gnoseologice, devine semnul instalarii fiintei in ritmurile cosmice, punte de acces pentru acesta inspre tainele lumii - atitudinea pe care intreaga opera blagiana (atat poezia, cat si filosofia) si-o asuma.


In Geneza metaforei si sensul culturii, Blaga defineste stilul ca un tipar ! formativ, matricial, imprimat unei culturi de "factorii abisali".

Substanta din interiorul acestui tipar este de natura metaforica. Categorie defi­nitorie, sub raport ontologic si gnoseologic, a umanului, metafora presupune, asadar, transcenderea limitelor gandirii logice, instalarea omului in viziona-rismul initiatic al "gandirii nemijlocite, intuitive", asadar repudierea tipului de "gandire discursiva", moderna. Asa cum subliniaza Ioan Em. Petrescu, in Eminescu si mutatiile poeziei romanesti, atat metafora plasticizanta, cat si cea revelatorie sunt "operatii ale imaginatiei" si presupun eliberarea limba­jului si, implicit, a gandirii, de "sclavia logicii", depasirea barierelor rationale ale gandirii: "Metaforele plasticizante, afirma filosoful, sunt destinate sa redea cat mai mult din carnatia concreta a unui fapt, pe care cuvintele pur descriptive [...] nu-l pot cuprinde in intregime."


Desi figura de substitutie care nu imbogateste faptul sau notiunea la care face referire, metafora plastici­zanta completeaza mecanismul logic de asociere intre doi termeni si "razbuna neputinta expresiei directe".

Metafora revelatorie insa, nu apartine stilisticii sau retoricii, ci gnoseologiei si ontologiei, si nu face trimitere la realitatea fenomenala, ci incearca, "prin mijloacele pe care ni le pune la indemana lumea concreta, experienta sensibila si lumea imaginara", sa reveleze un mister. Acest din urma tip de metafora este consubstantiala mitului si poeziei -ambele forme de creatie ce potenteaza misterul prin "intentii revelatorii".

Pentru Blaga, poezia nu este deci un discurs cu functie expresiva, ci un mod definitoriu de a fi al omului in lume, un instrument al cunoasterii luciferice.

Lucian Blaga: Gorunul
Poezia face parte din volumul de debut al poetului, Poemele luminii, a carui aparitie a fost salutata cu entuziasm de intregul spectru al criticii literare a vremii, unanimitate motivata partial prin conjunctura istorica: la nici un an de la Marea Unire, Ardealul oferea poeziei romanesti o voce lirica tanara de mare forta. Daca momentul aparitiei volumului marca in chip fericit zodia fasta a destinului national, poeziile ce-l alcatuiesc sunt cu totul rupte de orice ecou al timpului istoric, "corola de minuni a lumii" in care se alege "calea" printre "ochi", "flori", "buze" ori "morminte" (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii) nu are nimic comun cu noroiul transeelor si uriasele cimitire rasarite pretutindeni, nici cu exploziile de entuziasm ale intruparii aievea a "Daciei Felix".

Lumea in care se simte implicat eul liric al acestui volum este in mod cert lumea vie, in afara oricarei determinari, fie ea istorica sau sociala. Viata ca stihie, incarcata de vraja manifestandu-se intr-o multipli­citate ce se prelungeste in abisul "nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric" (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), ii prilejuieste eului stari de jubilatie dionisiaca celebrate intr-un discurs liric ce dramatizeaza clipa revelatiei cu o solemnitate sacerdotala.
Prezenta temei mortii in acest prim volum dedicat in principal lumi-nii-iubire - "strop din lumina creata in ziua dintai", "marea" si "viforul nebun de lumina", "sete... de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi" (Lumina) -reprezinta intr-un fel o anticipare a marilor nelinisti existentiale ce vor domina volumele de maturitate, caci ea este corelata cu motivul timpului care va supradetermina metamorfoza perceptiei "viforului nebun de lumina" nascut din "agonia nimicului" la semnul "Nepatrunsului" (Lumina), in "mare trecere" ritmata de "ceasornicul" ce masoara destramarea. (Motto la volumul in marea trecere)
Poezia Gorunul este reprezentativa pentru acest prim volum prin structura marcata de doua secvente: cea dintai expresie a unei stari, cea de a doua intoarcere reflexiva asupra ei, o dezvoltare meditativa alcatuita in doi timpi: interogatie si raspuns, reprezentand acea dramatizare, punere in scena, de care aminteam mai sus.

Prima secventa e centrata pe perceptia auditiva a ritmului inimii-clopot pulsand in "pieptul unui turn", nevazuta axa verticala a departarilor limpezi. Linistea - cu dublul inteles de impacare si tacere - implicata in aceasta subli­mata imagine a exteriorului - este dominanta integrativa: ritmata in "stropi", ea ii pare eului a se substitui pulsatiei sangelui.
A doua secventa a poeziei implica o modificare a imaginii exteriorului, pe de o parte prin restrangerea lui - "limpezilor departari" le ia locul "goru­nul din margine de codru" - pe de alta parte, verticala indepartata a turnului, centru de iradiere si consonanta a ritmului, este substituita de cea a gorunului, arbore ocrotitor, care apare ca centru activ de iradiere a linistii, devenita pace. Relatia eu-lume sufera astfel o sensibila modificare: starea eului, notata prin verbul "zac" asociat in genere cu diminuarea energiei vitale si regresiunea spre adancuri a sinelui, este explicit un efect, mangaietor si suav, al pacii care "invinge cu aripi moi".

Gorunul, caruia eul liric i se adreseaza intrebator, este intai perceput doar ca o prezenta ocrotitor-mangaietoare favorizanta prin
umbra si dezmierdarea frunzelor. insa in raspunsul pe care cel ce zace si-l da singur, rolul lui este acela de sursa tainica a linistii-moarte pe care frunza i-o "picura in suflet" nascand efectul invers, de neliniste, astfel incat neutrul "aud" devine incordatul "ascult", iar tacerea - mutenie, adica strigat com­primat pentru ca pulsatia sangelui si bataia clopotului sa se resoarba in ritmul sacadat al cresterii trunchiului sicriu, viata varsandu-se necontenit in gea­mana ei, moartea, pecetluind provizoratul curgator al distinctiei "eu"-"tu", caci "trunchiul tau" este "sicriul meu".

Gorunul insusi, in adresarea din ultimul vers, care incheie circular acest monolog al gandului, ne apare ca frate intru moarte, spre care se indreapta bocetul infiorat al eroului liric.
E de remarcat ca raspunsul pe care eul si-l da siesi debuteaza ca banuiala a unei posibilitati ("O, cine stie? - Poate ca...) pentru a deveni o realitate coplesitoare a fiintei, marcata prin repetitia verbului "simt", desi receptacolul infiorat al picurilor linistii-moarte sau, mai exact, al intelesului moarte al linistii este doar dimensiunea "suflet" a eului.
Unul dintre elementele de noutate ale volumului la data aparitiei sale a fost versificatia. Gorunul, ca si toate celelalte poezii ale volumului, sunt scrise in vers liber. Variatia masurii versurilor poeziei este destul de mare: de la 14-15 silabe la numai doua. Strofele - trei la numar - sunt si ele de dimensiuni inegale si marcheaza succesiva modificare a starii eului, de la linistea consonanta cu "limpezi departari" la detasarea de ea, marcata de fraza interogativa ce constituie strofa a doua, la nelinistea inregistrarii implacabilei cresteri a mortii "cu fiecare clipa care trece".

Alte referate romana, dar Necategorisite