Poezia face parte din ciclul postum "Cantecul focului", care celebreaza implinirea formelor vietii sub efectul luminii celeste. Spicele sunt o expresie simbolica a vegetalului plin de seve, ajuns in stadiile coacerii depline, intonand armonios ultimul cantec inainte de stingere. Poezie a unor conexiuni multiple de simboluri, "Cantecul spicelor" dezvolta imaginea celor doua planuri, terestru si cosmic, si corespondente sugestive intre elementul uman si natura. Simbolul dominant este reprezentat de "spicele-n lanuri", infiorate de dor de moarte cand pe cer trece astrul imputinat al noptii, "secera lunii".

Sugestia aluneca, prin personificare si comparatie, catre destinul uman, spicele fiind fete ce

"cata, cu parul de aur,
la zeul din zare".

Aparent simple, versurile contureaza imagini superbe, in plan terestru lanurile unduite in adierea vantului, carand catre inalt, iar in spatiul cosmic imaginea lunii, ca izvor al luminii eterne. Comparatia spicelor cu fete "cu parul de aur" trimite sugestia poetica spre orizontul misterelor, in care se afla salvarea, "zeul din zare".

Moartea spicelor sugereaza stingerea fiintelor umane, iar presimtirea mortii se exprima in versuri de o concentrare lirica exemplara:

"Spicele-n lanuri - de dor se-nfioara, de moarte,
cand secera lunii pe bolta apare.
Ca fetele cata, cu parul de aur,
la zeul din zare."

Spicele, fixate in spatiul terestru, in campia eterna, au nostalgia luminii indepartate, ridicata din adancuri de zare.

Legatura cu inaltul se face prin aceasta persistenta materializata a luminii: in plan cosmic, luna pastreaza energia luminii solare, iar spicele, in orizontul terestru, ii da forme materiale, grele, germinative. Imaginea oscileaza, pe o verticala a privirii, intre material si imaterial, intre teluric si spiritual. Strofa a doua implineste semantic imaginea spicelor, acestea devenind, prin metafora, "fete-n vapaie", aflate in plenitudinea iubirii pentru "zeul din zare", amagindu-se in fata frumusetii astrale, in care nu ar vedea nicicum simbolistica mortii:


"O vorba-si trec spicele - fete-n vapaie:
secerea lunii e numai lumina -
cum ar putea sa ne taie
pe la genunchi, sa ne culce pe spate, in arderea vantului?".

Lumina lunii e o sursa de atractie magica, de transfer al formelor divine in cele obisnuite, terestre.

Ea imortalizeaza, pentru ca lumina este imateriala, fiind o poarta spre alt taram, diafan. Spicele sunt aici intrupari sublime ale aspiratiei spre eternitate si necunoscut. Lumina lunii e calea de imaterializare si imortalizare, spicele, personificate, avand, pentru o clipa, iluzia eternitatii. Strofa ultima asaza insa lucrurile in temeiul firesc, prin depoetizare si dezlegarea partiala a misterului:

"Aceasta-i tristetea cea mare - a spicelor
ca nu sunt taiate de luna,
ca numai de fierul pamantului
li s-a menit sa apuna."

Spicele, ca totdeauna, se intorc cu aripile frante in materialitatea grea, telurica, din care s-au ridicat. Cantecul spicelor e coplesit, in finalul poeziei, de tristete, devine o litanie elegiaca, rasfranta in spatiile cosmice.

Este , implicit, o tristete a iubirii, care nu se implineste prin aspiratie catre inalt, ci se intoarce mereu in spatiul profan al existentei.