Referate romana - referate la limba romana categorisite pe autoriReferate, Referat, caracterizare, comentariu, eseuru, rezumat COMENTARIU - Mesterul Manole
Home Trimite comentariu Contact
Meniu autori
Home
Alexandru Macedonski
Barbu Stefanescu Delavrancea
Camil Petrescu
Costache Negruzzi
Gala Galaction
George Bacovia
George Calinescu
George Cosbuc
Ioan Slavici
Ion Barbu
Ion Creanga
Ion Luca Caragiale
Liviu Rebreanu
Lucian Blaga
Marin Preda
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Mihail Sadoveanu
Mircea Cartarescu
Mircea Eliade
Nichita Stanescu
Octavian Goga
Titu Maiorescu
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu


COMENTARIU - Mesterul Manole




  Lucian Blaga (1895-1961) a fost unul dintre marii poeti ai epocii interbelice, creatorul unui sistem filozofic propriu si un dramaturg de certa valoare si perenitate. c6d763ct93kjc

Cele zece piese de teatru pe care le-a scris, pornesc de la mituri ("Zamolxe" - 1921, "Mesterul Manole" - 1927, "Arca lui Noe" - 1944), de la istorie ("Cruciada copiilor"- 1929), sau de la trairi sufletesti profunde ("Daria" - 1925).

Toate se incadreaza in teatrul poematic, prin limbajul liric si metaforic.
"Mesterul Manole" este o drama de idei de factura expre­sionista, inspirata din cunoscutul mit al jertfei pentru creatie.

  Tema dramei este destinul creatorului macinat de patima creatiei. in lumina curentului expresionist, Manole nu-si poate elibera "elanul vital" decat prin implinirea misiunii sale de Zamislitor.

  Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si care oglindeste. intr-un conflict puternic, datele contradictorii ale realitatii. Deznodamantul dramei este grav. iar personajele sunt puternic individualizate.
"Mesterul Manole", de Lucian Blaga, se incadreaza in spe­cia mentionata prin mai multe caracteristici:

  Structura specifica textului dramatic, fiind alcatuita din acte (cinci acte) si scene (subdiviziuni ale unui act, marcate prin intrarea sau iesirea unui personaj).
Modul de expunere dominant este dialogul (care se reali­zeaza prin schimbul de replici dintre personaje).

Fiecare act este precedat de indicatii scenice (didascalii), episoade epice in care se aude "vocea" autorului.
  Exista o intriga (dorinta voievodului de a cladi intr-un loc nefast) si un conflict dramatic acut (exterior, dar mai ales, interior). Specificitatea lui consta in faptul ca, pe langa conflictul Vbda-Manole, Voda-zidari si zidari-Manole, exista o contra­dictie mult mai puternica: lupta Mesterului impotriva "pute­rilor" subpamantene care refuza biserica. De aici, se naste conflictul interior care ii confera lucrarii caracterul de drama de idei.

Universul operei Actul I
Actiunea dramei, plasata "pe Arges in jos" in timpul mitic romanesc, nu mai incepe prin cautarea locului (ca in balada "Monastirea Argesului"), ci la sapte ani dupa aceasta, intr-o noapte tarzie.

In camara lui de lucru, printre lumanari aprinse, Mesterul sta la masa " aplecat peste pergamente si planuri", refacand, chinuit, niste calcule de mult facute.
Cu el se afla doi oameni: staretul Bogumil si Gaman - per­sonaj ciudat "ca de poveste", care doarme intr-un colt pe podea.
Deznadajduit pentru ca "socotelile sunt bune, dar zidurile se tot surpa", Manole ii cere ajutorul staretului.
Fiecare dintre cei doi apartine insa de alta religie, fapt pen­tru care nu pot gasi o solutie comuna; cu toate ca Bogumil mai vorbise despre infaptuirea unei jertfe, acest sfat este pen­tru Manole " mai presus de fire", imposibil de aplicat.
Crestin fiind, Manole nu poate accepta aceasta idee, uciderea unui om fiind interzisa de una dintre cele "zece po­runci": "A fost sapat in piatra: Sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa stearga poruncile".


Bogumil este adeptul unei erezii crestine in doctrina careia apare dualismul divin-demonic, convietuirea in vesnicie a "bunului Dumnezeu" cu "crancenul Satanail".




In aceasta lumina, daca sufletul ii apartine divinului, iar trupul ii apartine pacatului, jertfa este eliberatoare: "Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra invinga­tor in trupul bisericii, harazit vesniciei. Pentru suflet e un castig, Manole, fa-ti cruce larga si picura-ti pe inima ceara aceasta topita: numai jertfa cea mare poate sa ajute!".



Ca si in balada, locul pe care l-a ales Voda este nefast, oamenii din imprejurimi spunand ca zidurile s-ar prabusi "fiindca le clatina strigoi nelinistiti".



De altfel, intreg tinutul se afla sub o zodie "nebuna": copi­ii nu mai cresc, femeile nu mai pot alapta, iar pe apele umflate ale Argesului plutesc o mie de sicrie cu mortii lor cu tot.
Aceste imagini puternice, prin care se sugereaza prezenta stihiilor ascunse, constituie un element al expresionismului.
Bogumil crede ca toate acestea, ca si daramarea zidurilor se datoreaza "puterilor".


Senzatia prezentei acestora o are si Gaman care, trezit din somnul lui de plumb, evoca imaginile de apocalips provocate de "puteri fara noima ", "puteri fara grai", " necuratele ".



Ca si in balada, apare ideea ca noul edificiu nu se va putea ridica decat printr-un transfer de viata: "Sufletul unui om cladit in zid (spune Bogumil) ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul veacului".


Cuvintele staretului adancesc prapastia dintre Manole-cre-atorul si Manole-omul; ultimul considera ca pentru "o isprava atat de intunecata" ar fi trebuit sa cladeasca mai putine altare, sau sa fi fost, macar un an, calau la curtea domneasca.

La modul expresionist. Mesterul trece prin trairi puternice, dramatice: ii este dor de biserica, isi "aude" pasii sub boltile ei, ii "asculta" clopotele in inchipuire.
Zbuciumul lui Manole devine si mai puternic dupa sosirea Mirei, sotia lui.
Tanara femeie glumeste si se joaca, dar cuvintele ei au sen­suri adanci, rau-prevestitoare:

"... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe ea s-o numesti Mira, iar pe mine - biserica ta " (sugestie a contopirii dintre cele doua iubiri ale Mesterului).

In aceeasi scena, dupa ce intr-un "extaz-strengaresc" sare cu picioarele pe Gaman (care era tot intins pe podea), Mira exclama:

" Tu esti pamantul marele, eu sunt biserica - jucaria puterilor" (metafora femeii-biserical
Si Gaman ii cunoaste viitorul Mirei, destinul care nu poate fi schimbat: "Mersul intamplarilor nu se poate schimba... Lasa-ma sa-ti sarut piciorusele, tu-inger, tu copil, tu piatra."


Actul al II-lea incepe in aceeasi atmosfera de mister pagan, dimineata foarte devreme. Langa ruinele bisericii mereu reincepute, zidarii ii cer lui Manole (numit acum "Mesterul Nenoroc") sa caute alt loc pen­tru biserica. inspaimantati de bizarele miscari ale pamantului, oamenii ameninta ca vor pleca.
Solul trimis de Voda nu accepta insa schimbarea locului. Mai mult decat atat, ii aminteste Mesterului ca depasise ter­menul cu cinci ani si ca domnitorul nu este dispus sa mai suporte decat o incercare.
Prins in clestele soartei sale de Creator, Manole fagaduieste ca va inalta lacasul.
Cei noua zidari ii reproseaza decizia luata, dar nu-l pot parasi pentru ca si ei poarta in suflet icoana bisericii:

"Al optulea: Suntem bolnavi de ea. Nu e nicaieri, si totusi dorul de ea e in noi ca un dor de casa".



Stapanit de acelasi dor, nefericitul Mester accepta sacrifi­carea unei fiinte si-i inchide pe zidari in cercul aceluiasi juramant:

" O viata scumpa de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica".


Juramantul este pecetluit de umbra bisericii care se lasa peste zidari si de bataia unui clopot (care se aude in vazduh).


Actul al IlI-lea

Langa ruinele vechi, un zid proaspat reprezinta "masa" sa­crificiului.
Nelinistiti din pricina ca femeia destinata imolarii le-ar putea fi sotie sau fiica, zidarii stau de trei zile, pe cate o pia­tra, cu fetele trase de neodihna.
Aparitia lui Manole agita spiritele, cei noua acuzandu-l de tradare, tocmai cand "la bataie de-o sulita" aparuse Mira, "femeia din miazazi".


Acum se vadeste rolul de instrument al destinului pe care-l avusese Bogumil: el raspandise in vale, vestea ca Manole va jertfi o fiinta, iar Mira venise sa impiedice aceasta cumplita fapta.
Cu sufletul sfasiat, Manole ii cere sa plece, dar zidarii se opun; in fata lor, Mesterul ramane singur, asemeni ciobanului din "Miorita".




In comportarea tinerei femei, totul este seninatate, desi cumpana destinului sau se aplecase spre genunea mortii.
Cel care ii da vestea ca va fi imolata este chiar Manole: "Tu ai venit sa scapi un om de la moarte... Astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat (...) Acum esti aici inca o data: nici caprioara, nici izvor, ci altar" (metafora femeii-altarV
Vazuta ca un joc " de vraja alba si intunecata magie", imo-larea Mirei constituie punctul culminant al dramei.
Aici, cantecul de dragoste al celor doi soti, tulburator cum n-a mai fost altul, isi modifica armoniile devenind cantec de moarte.


In actul al IV-lea, zidurile sunt deja ridicate, iar pe locul jertfirii Mirei cade un manunchi de raze.
Stapanit de patima creatiei, Manole isi biciuieste zidarii, pentru a-si potoli dorul de biserica.
De la actul jertfirii, lumea a devenit confuza pentru Mesterul Nenoroc, mirat ca biserica a fost inaltata in doar sapte zile (cate i-au trebuit si lui Dumnezeu sa creeze lumea).
Abia acum afla Manole ca el a pus si ultima caramida dea­supra Mirei si ca ea a zambit pana in ultima clipa.
Vestea trezeste scanteia luciferica din sufletul lui Manole, care se revolta impotriva lui Dumnezeu: "Temeliile lumii sunt fara noima. Cand El a cladit, ce a jertfit?"

Ca in cuvintele lui Bogumil (care spunea ca Dumnezeu si Diavolul isi schimba, cand si cand, "obrazarele"), Manole isi vede zidarii (si pe el insusi) ca pe niste "draci": "Aprindeti padurile sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos ".




In actul al V-lea, Voda, boierii si multi calugari vin sa vada minunea.
Printre zidari se vorbeste ca Manole va fi osandit, dar el nu aude decat vaierul din zid al Mirei.
Cu toate ca Voda este multumit, Mesterul nu mai are decat o dorinta: de a fi lasat sa traga el clopotul "pentru aceea care cantare de clopot n-a avut".



In timp ce Manole intra in biserica, boierii si calugarii unel­tesc sa-l piarda: primii, pentru ca Mesterul " va putea oricand un altar si mai frumos sa-nchipuiasca"; ceilalti pentru ca Manole "s-a impotrivit crucii" si a inaltat un lacas al lui Anticrist.
Toti ii cer lui Voda sa-l osandeasca, in timp ce multimea il apara. Iesind pe acoperis, Manole se pregateste sa sara, in timp ce Gaman ii prevesteste sfarsitul: "Sufletul tau se desprinde din trup, lumina se invarte, cerul iti pare jos ca un scut. Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut."


Manole se arunca de pe acoperis, alegand moartea ca mijloc de refacere, in etern, a casniciei intrerupte.
Un alt element al speciei il constituie existenta unor per­sonaje complexe, purtatoare a cate unui conflict de constiinta (trasatura a dramei de idei): nu numai Manole umbla cu icoana bisericii in suflet, ci si zidarii sunt "bolnavi de ea", iar Mira accepta jertfa pentru "a da suflet" lacasului.



Personajele:

Manole este personajul principal, al carui nume apare si in titlu.
Mesterul il reprezinta pe creatorul din toate timpurile, iar destinul lui este simbolic.
Personaj construit in maniera expresionista, Manole vrea sa ridice biserica pentru a-si elibera elanul vital, forta interioara atat de puternica.
Prabusirea continua a zidurilor conduce la un conflict psihologic acut: "Launtric, un demon imi striga: «Cladeste!» Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: «Jertfeste!»"
Sfasiat intre cele doua porunci, personajul traieste o stare de incertitudine privitoare la necesitatea jertfei, transformata apoi intr-un chin de neinchipuit.
Particularitatea personajului blagian consta in patima care-l stapaneste ca un blestem: "inalte, si tu, parinte Bogumile, rugati-va sa nu mai salasluiasca in nimenea patima cladirei ca in Mesterul Manole cel de cumplita amintire" .
Pedepsit "cu dorul de a zamisli frumusete", Mesterul este un nefericit.
Uitat de Dumnezeu, in timpul celor sapte ani (cand n-a putut realiza creatia si cand rugile lui nu sunt ascultate), Manole savarseste un gest luciferic: accepta jertfirea unei fiinte umane, i se substituie divinului hotarand moartea cuiva.

Cand soarta o alege pe Mira, Mesterul traieste o durere care nu incape in cuvinte, dar dorul de biserica trebuia potolit.
Initial, lacasul trebuia sa fie o copie micsorata a creatiei divine. Nereusind aceasta, Manole devine un alt om: imolarea Mirei o face fara sa-si dea seama, iar in zilele urmatoare pare a fi stapanit de demoni.
Trairile sufletesti puternice ale personajului (chinul, instrainarea, vinovatia, pacatul, patima) il incadreaza in expresionism.
  Mira este un personaj impresionant, al carei nume ar proveni, dupa unele opinii, din cuvantul grecesc "Moira" (soarta).
Venita "de peste apa", ea aminteste de mitul bisericilor scu­fundate, scoase prin secarea apei. Asa s-ar explica, poate, con­fuzia de planuri din cuvintele ei (adresate lui Manole):

"... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe ea s-o numesti Mira, iar, pe mine - biserica ta".


Femeie-lumina, din miazazi, Mira reprezinta jertfa sacra, prin intermediul careia se releva divinul.

In ipostaza umana, Mira este tanara, vesela, iubitoare, ingenua, miloasa, potrivita sa-si ia locul "in ceruri", cum spune Mesterul.
  Cei noua zidari nu poarta nume, fiind intaiul, Al doilea etc.
Ei reprezinta forte ale naturii (apa, lumina, vantul, intune­ricul) fiind construiti in maniera expresionista.
  Tot expresionista este si forta extraordinara a "puterilor" (adevarate "personaje" malefice).
  Gaman este si el un personaj ciudat, ar putea fi Pamantul (cum il numeste chiar Mira), aflat in somnie, in epoca ante­rioara vietii.
  Voda este un domnitor atemporal, simbolic.

Alte referate romana, dar Necategorisite