Ion Pillat (1891-1945), poet al taramurilor mitice argesene, este un aspirant la perfectiune in poezie, dar nu in stilul lui Ion Barbu sau al lui Tudor Arghezi, ci in maniera clasicizanta. Primele volume, "Visari pagane" (1912), "Eternitati de-o clipa" (1914) si "Amagiri" (1917) sunt scrise sub influenta simbolista si parnasiana, totusi cu note de certa amprenta personala.

Volumele "Pe Arges in sus" (1923), "Satul meu" (1925) si "Biserica de altadata" (1926) indreapta poezia lui Ion Pillat pe linia unei traditii melancolizate de trecerea timpului, in care frumusetea vremurilor de altadata devine tema de reverie. "Limpezimi" (1928), "Caietul verde" (1932), "Tarm pierdut" (1937) incep un nou capitol in creatia poetica a lui Ion Pillat, neoclasicul: Grecia si eroii ei sunt considerati culmea perfectiunii pierdute in vremurile moderne. in "Marturisirile" din 1942, poetul afirma ca poezia lui "a fost deviata din matca ei naturala printr-o transplantare livresca si un aport strain".

Pillat nu va suferi, ca Blaga, de "raul veacului", ci se va simti vinovat ca a fost "absenteist" si de aceea incearca sa implineasca "o datorie uitata".

Motivatia superioara a poeziei lui Ion Pillat este de a recupera "vatra", iar peisajul devine un pretext pentru a studia efemeritatea fiintei umane.


"Poemele intr-un vers", de Ion Pillat, sunt texte concentrate, situate la limita dintre proza si poezie, cu un impuls narativ incipient, repede frant insa in metafora, deci cu reprezentare poetica implicita, avand aspect de maxime cu o puternica incarcatura semantica si cu titluri sugestive. Natura este privita intr-o maniera vitalista, bergsoniana, in "imbratisare", surprinzand o realitate simbiotica esentiala:


"Suia o vita de-aur pe negrul chiparos."

, sinteza de elemente naturale contrastante, total opuse, dar implinite impreuna. "Toamna copilariei" evoca o realitate bucolica, inscrisa in amintire, a conacelor boieresti, supuse trecerii vremii:

"Mireasma de gutuie intr-un iatac batran."

Iatacul batran marcheaza trecerea inexorabila a timpului, care nu reuseste sa renasca din el insusi, din risipirea clipelor, ca pasarea Phoenix din cenusa.
Istoria popoarelor nestatornice, care nu lasa in urma decat pulberea istoriei, este sugerata de "Popor nomad", intr-o enumeratie impecabila de metafore, insotite de cativa determinanti de origine verbala, expresii ale incremenirii timpului si ale stergerii din istorie:

"Foc stins, cort strans, pustiul si pulberea plecarii."

Se creeaza aici o imagine temporala complexa, concentrata, incremenita, in absenta verbului dinamic, intr-un singur vers, in care pulseaza insa intreaga istorie a lumii, izvorata din adanca fantana a timpului. Singurul element care confera umanitate peisajului este focul, "stins", monoton, indemnand spre somn, prefigurand tristetea plecarii de a doua zi. "Pulberea plecarii" este insasi metafora unei lumi nestatornice, risipita in forme diverse, reprezentate simbolic prin forme spatiale ale neantului si ale taranei, eterna degradare si recompunere a formelor lumii.