Ion Neculce (1672-1745) este, cronologic vorbind, al treilea mare cronicar moldovean, dupa Grigore Ureche si Miron Costin, continuator al cronicilor acestora, prin care se reconstituie istoria Moldovei "de la al doilea descalecat", de la intemeierea din 1359, pana la evenimente apropiate de contemporaneitatea autorilor. Astfel, Grigore Ureche scrie "Letopisetul Tarii Moldovei" de la 1359 pana la 1594, Miron Costin continua "Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron-Voda incoace", de la 1595 pana la 1661, iar Ion Neculce cuprinde perioada de la 1661 pana la 1743, in cea mai importanta opera carturareasca a sa, "Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat".



Infatisand o perioada istorica la care, in buna parte, este contemporan, Ion Neculce nu scrie .dupa izvoare decat pentru primii cinci ani, de la Dabija-Voda pana la Duca-Voda, pentru urmatorii, pana la 1643, "ce au scris singur, dintru a sa stiinta, cat s-au intamplat de au fost in viiata sa".

Tonul pe care. il adopta este al autorului impersonal, obiectiv (vorbind despre el insusi la persoana a treia), care scrie nu din interese proprii sau la porunca domneasca, ci pentru a duce mai departe povara colectiva a inaintasilor de recuperare a timpului istoric:

"Iara de la Dabija-Voda inainte indemnatu-s-au si Ion Neculce, biv-vel-vornic in Tara de Sus, a scrie intru pomenirea domnilor".

Cu toata aceasta declaratie initiala, in genere respectata, de-a lungul scrierii invinge impresia directa, de participant sau de martor apropiat al evenimentelor, care confera cronicii luj Neculce calitati literare remarcabile, de povestitor autentic, cel mai important de pana la Ion Creanga.


In cronica propriu-zisa, structurata in douazeci si cinci de capitole, cate unul pentru fiecare domnie din perioada respectiva, Necutce prezinta uneltirile grupurilor de boieri la Poarta, luptele interminabile pentru domnie, fiscalitatea timpului, aliantele pentru apararea crestinatatii, evenimentele mai deosebite din viata tarii, intamplarile mai neobisnuite. Cronicarul foloseste deopotriva anecdota, portretul pitoresc, amanuntul colorat. Personajul cel mai important al cronicii sale este Dimitrie Cantemir, caruia ii confera o tipologie moderna, de personalitate impunatoare a timpului sau. Pentru Neculce, Cantemir este un om doritor nu atat de avere, cat de faima, atat cartura­reasca, de om invatat, cat si militara, de luptator
pentru eliberarea romanilor de sub dominatia Imperiului Otoman, caruia ii prevede de altfel decaderea inevitabila, in lucrarea sa "Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae".

Actiunile lui Dimitrie Cantemir sunt pretuite la valoarea lor adevarata:

"... si vadzand ca atunce trage toata crestinatatea bucuria si nadejdea crestinilor, adeca moscalilor, au inceput si el a sa ajunge cu crestinii si a-i instiinta la Poarta. Si ase cu mestesug au scris la Poarta, ca sa-i dea voie sa faca a sa agiunge cu moscalii si c"e-ar vide si ce-ar intelege, de toate sa faca stire Portii. Deci vezierul, gandind ca va hi drept Portii datu-i-au si ace voie."


Neculce se dovedeste insa si un om cu un temperament Vulcanic, devenind de multe ori narator subiectiv, inclinat spre pamflet: se aprinde repede in comentarea unei nedreptati sau a unui eveniment istoric potrivnic intereselor tarii. Un ton tragic, aproape elegiac, il are povestirea uciderii lui Miron Costin, caruia vataful de aprozi Macrei nu-i da voie sa ajunga la Iasi pentru a se dezvinovati in fata domnitorului Constantin Cantemir.
Pentru a recupera din timpul istoric fapte si intamplari care nu se cuprindeau in perioada evocata sau nu se bazau pe documente certe, ci mai mult pe traditia populara, Ion Neculce plaseaza la inceputul cronicii sale "O sama de cuvinte", o culegere de 42 de legende, prima de acest feldin istoria literaturii romane. Sunt, cum insusi autorul recunoaste, "istorii mai alese", fara o baza documentara certa, selectate probabil din multele care circulau oral, despre care nici Ion Neculce nu avea certitudinea veridicitatii lor:

"Ce cine va vr6 sa le creada, bine va fi, iar cine nu le va crede, iarasi bine va fi, cine cum ii va fi voia, asa va face".

Primele noua legende sunt legate de personalitatea lui Stefan cel Mare si de intamplari din timpul domniei acestuia, cel mai des amintite fiind legendele despre intemeierea Putnei, despre aprodul Purice sau despre Dumbrava Rosie. Un spatiu narativ important il ocupa povestirea despre Vasile Lupu, domnitor care pune biruri pentru fumarit. O alta legenda contine istoria unui tatar care s-a sinucis cand si-a dat seama ca-l ucisese pe hatmanul polonez Zolkiewski. Legenda 21 contine istoria despre originea Mavrocordatilor: acestia se trag din slugerul Scarlat, casatorit cu fata lui Ilias Turcitul. Fata lor, de o albeata extraordinara, se casatoreste cu Alexandru Coconul, fiul lui Radu Mihnea, recasatorindu-se apoi cu Mavrocordat.



Legendele lui Ion Neculce fac trecerea, in istoriografia romanesca, de la proza expozitiva la cea artistica, de la simpla consemnare a evenimentului istoric la transfigurarea lui estetica. Cronicarul are si meritul de a diversifica tipologia narativa, legendele sale, de dimensiuni diferite - de la cateva randuri la cateva pagini -fiind genealogice, anecdotice, de aventuri, miraculoase.
Viziunea lui Neculce asupra istoriei tine de un anumit determinism, de "soarta trecatoare", de fortuna labilis, conceptie dupa care domniile sunt trecatoare, in timp ce mersul lumii este
singurui fapt inexorabil, asupra caruia nu exista nici o urma de intrebare. intr-un fel, el continua, intr-un spatiu narativ mai convingator, un anume simt tragic al istoriei, preluat de la Miron Costin, potrivit caruia misterul se observa din simplitatea faptelor, niciodata din puterea lor de generalitate. Cronica lui Neculce creeaza aceeasi senzatie cu aceea data de tablourile lui Pieter Breughel, atat de vie este imaginea oamenilor, a tuturor personajelor, desprinse parca dintr-un cadru istoric mereu prezent, dintr-un muzeu al faptelor trecute. Pentru ca Neculce are, inaintea lui Creanga, darul unic de a aduce la viata intamplari si personaje, pentru a le fixa in eternitate.


O sama de cuvinte ce sunt auzite din
om in om, din oameni vechi si batrani,
si in Letopiset nu sunt scrise...
Legenda III

Legenda a IlI-a explica un ritual initiatic, acela al gasirii locului unei ctitorii, constructia manastirii Putna, in anul 1466, un locas de cult devenit extrem de drag lui Stefan cel Mare. Naratiunea incepe direct, avand un incipit scurt, intr-un limbaj simplu, urmand procedurile ritualice ale oricarei intemeieri; "Stefan-voda cel Bun, cand s-au apucat sa faca manastirea Putna, au tras cu arcul Stefan-voda dintr-un varvu de munte."

Manastirea urmeaza sa se ridice "unde au agiunsu sageata", pentru a face in acel loc altarul ("prestolu in oltariu").
Ritualul nu consta insa intr-o singura alegere, ci urmeaza alte trei, pentru ca mai sunt pusi sa fraga cu arcul "trii boiernasi":

"unde au cadzut sageata vatavului de copii au facut poarta, iar unde au cadzut sageata unui copil din casa au facut clopotnita".

O data cu al treilea arcas se introduce motivul sacrificiului, al jertfei pentru durabilitatea creatiei, caci Stefan-Voda, vazut in legenda ca un autocrat orgolios (desi Neculce nu accepta aceasta ipostaza, "numai oamenii ase povestesc"), nu suporta sa fie intrecut intr-o competitie cu aspect militar de un adversar:

"Iar un copil din casa dzicu sa fie intrecut pe Stefan-voda si sa-i fie cadzut sageata intr-un delusel ce sa cheama Sion, ce este Janga manastire."

in locul respectiv se afla un stalp de piatra, pentru ca acolo - indraznetul fusese pedepsit prin taierea capului, in felul acesta, numai din cateva amanunte narative, se aduna motivele principale ale unei intemeieri, cunoscute si din "Monastirea Argesului": simbolistica locului benefic constructiei, avand o potentialitate magica, jertfa ritualica, orgoliul feudal al beneficiarului ctitoriei.

O biserica de lemn se aflase in apropierea delusorului, dar aceasta disparuse, fiind facuta dintr-un material perisabil. Manastirea construita este frumos zugravita, si pe dinauntru si pe dinafara, poleita cu aur si acoperita cu plumb, metal rezistent la trecerea vremii. Tot aici se gasesc "sfesnicele cele mari si cele mici si policandru si hora tot prisne de argint".

Belsugul materialelor sta dovada pentru epoca de marire a Moldovei in timpul lui Stefan cel Mare, pentru aura de mic Olimp, deasupra caruia, ca un zeu suprem, vegheaza domnitorul.

Insa legenda povesteste si degradarea puterii voievodului, cu trecerea timpului, surprins in acest moment de culminatie sacra, degradare paralela cu decaderea maretiei Moldovei. Arcul lui Stefan cel Mare cade in mana cazacilor, iar paharul de iaspis daruit de domn manastirii este scos de un calugar din locul sau sacru si spart intr-un chef cu slugi boieresti.