"Nica a lui Stefan a Petrei" - cum isi numeste Creanga personajul-copii - constituie clementei principal care leaga intr-un tot armonios intreaga lume a Amintirilor din copilarie - "singurul roman al copilariei taranesti" din literatura noastra, cum afirma Zoe Dumitiescu-Busulenga.

Conceput ca o imagine artistica si nu ca un chip ce constituie fidel o biografie, personajul, din perspectiva si prin prisma caruia. Autorul retraieste cei mai frumosi ani -petrecuti in mijlocul familiei., al tovarasilor de joaca si al comunitatii humulestene, despre care Creanga vorbeste cu neretinuta mandrie - se infatiseaza cititorului cu doua sem­nificatii de baza: pe de o parte - aceea a «opilului in general: "Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii,- de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice" - se afirma in partea a doua a Amintirilor, iar pe de alta parte - ca o concretizare a unei fiinte ce se naste, creste si se manifesta intr-un a-numit orizont (cadru) material si spiritual romanesc. Referindu-se la prima semnificatie, G. Calinescu facea remarca potrivit careia Creanga ar infatisa "copilaria copilului universal".

in legatura cu cea de-a doua, se cuvine subli­niat faptul ca opera prezinta primele experiente sufletesti traite de Nica in satul natal, care apare ca un "sat vechi, razesesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospo­dari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica..."

Creanga se revede deci nu numai in mijlocul tovarasilor de joaca si de viata, ci si in peisajul natal, cu natura, cu oamenii, cu obiceiurile si cu traditiile locuitorilor. in acest sens, Garabet Ibraileanu afirma:

"in Creanga traiesc credintele* eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia popo­rului. (...) Creanga este un reprezentant perfect al sufletu­lui romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al sufletului taranesc intre moldoveni; al sufletului omului de la munte intre taranii moldoveni".

Imaginea personajului (care se interfereaza pana la suprapunere cu cea a povestitorului) se construieste trep-tat-treptat, pe de o parte prin modalitatea autoprezentarii, folosita in mai multe randuri, ca, de pilda, in incheierea partii a doua:

"Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu ra-am facut. Dar si sarac asa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!" Sau:

"Si nu ma laud, caci lauda-i fata: prin somn nu ceream demancare; daca ma sculam, nu mai asteptam sa-mi deie altii; si cand era de facut ceva treaba, o cam raream de pe-acasa..."

. Tonalita­tea fundamental luminoasa a cartii - asigurata de acea retraire realizata din perspectiva copilului - este colorata, in asemenea imprejurari, ca si in altele, de duiosia autoru lui matur, stare amendata aproape intotdeauna de ironie, de autoironie sau de atitudinea celui ce "face haz de necaz".


Personajul se contureaza, insa, in primul rand in mod indirect, mai ales din intamplarile la care ia parte, din "nazdravaniile" pe care le savarseste el ori le pun la cale si le infaptuiesc altii si pe care Nica le povesteste, retrain-du-le cu o mare satisfactie; din relatiile cu celelalte per­sonaje: cu mama, mai ales, Smaranda Creanga. - si ea o "nazdravana", dupa cum o prezinta copilul, altfel femeie severa, nemultumita, certandu-si de-atatea ori odraslele pentru nazbatiile ce le faceau, dar, in acelasi timp, avand o ambitie nemasurata si zbatandu-se in fel si chip spre a-si vedea "baietul popa"; cu tatal - Stefan a Petrei -care, desi nu dadea prea multe parale pe invatatura ("Dac-ar fi sa iasa toti invatati, dupa cum socoti tu - ii spunea el, la un moment dat, sotiei - n-ar mai ave cine sa ne traga ciubotele"), este de acord, pana la urma, cu aceasta, sustinand-o in eforturile ei de a-l determina pe Nica sa plece la Socola; cu bunicul, David Creanga, din Pipirig, care vorbeste despre necesitatea intelepciunii pe care omul o poate aduna din carti, din invatatura in general; cu diversi tovarasi de scoala si de nazdravanii, intre care: Oslobanu, Trasnea, varul lui Nica - Ion Mogorogea, Zaharia lui Gat lan, impreuna cu care, intr-o zi de sarbatoare, in timp ce baietii si fetele din sat "gatiti frumos, foiau... in toate partile cu bucuria zugravita pe fete", este nevoit sa plece, cu inima stransa si cu lacrimi pe obraz, in caruta lui mos Luca, spre zari necunoscute.

Partea a patra a "Amintirilor" vibreaza tocmai de aceasta emotionanta framantare a celui ce, ajuns de-acum "holtei", "dr agalita Doamne", nu vrea sa se dea dus din sat, in ruptul capului, intelegand ca prin acest fapt se marca incheierea unei etape de viata (cea a copilariei -ocrotita de altii) si ca de-aici inainte incepea, intr-un ori­zont strain, necunoscut, viata pe cont propriu, cu greutatile si pericolele ce-o pandeau la Jiecare cotitura.

Prin folosirea unei triple comparatii (chiar din prima fraza):

"Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti. ,", ca si prin construirea acelor fraze ce capata ritm si armonie de poem.

Starea de nostalgie cu care se rememoreaza lucrurile justifica si folosirea in text a unui fragment dintr-o doina de dor, pe care o canta, "in puterea noptei", "Mihai scripcariul din Humulesti, umbland cu cate-o droaie de flacai dupa dansul".


Dialogul si monologul interior - ca modalitati de exprimare literara -, prezente permanent in tesatura narati­unii, contribuie in mod substantial la conturarea personajelor, deci si a lui Nica.
Prin mijlocirea lor se exprima, in mod ironic, si o serie de meditatii referitoare la slujitorii bisericii (preoti, calugari)
ca si asupra vietii, in general.
Pe masura, ce naratiunea inainteaza, , infatisand drumul parcurs de Nica si Zaharia, impreuna cu Luca Mosneagu si cu "telegarii" acestuia, pana la Iasi, tonalitatea rememorarii se schimba. intamplarile hazlii, alunecarea povestirii de la lucruri serioase la gluma, ironia si autoironia, aluziile, proverbele, zicatorile, expresiile populare, imbinarile neasteptate de cuvinte, prin care scriitorul obtine efecte deosebite - creeaza eroilor o stare de buna dispozitie, ast­fel incat, "surgunul" de la inceput se dovedeste doar o calatorie "cu peripetii".


Vorbind "ca un povestitor, ca un om care sta pe lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou in naratiune" (cum remarca G. Calinescu), Creanga determina in cititor o traire intensa, o data cu aceea a personajelor, a intamplarilor, a bucuriilor si a micilor necazuri relatate.
Originalitatea lui Creanga consta nu atat in ceea ce spune si nici in ceea ce imagineaza (ca substanta epica - de alt­fel, intamplarile povestite in Amintiri captiveaza in masura in" care reusim sa le privim, ca si copilul, ca pe niste "nazdravanii"), cat, mai ales, in modalitatea povestirii, in vocatia sa de povestitor genial.
Dupa aprecierea, celebra, a lui G. Calinescu:

"Creanga este o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman, sau, mai simplu, e poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune".