Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: I.L. Caragiale, in vreme de razboi, Doua loturi, O faclie de Pasti, Pacat; Ioan Slavici, Moara cu noroc, Popa Tanda, Padureanca, Gura satului; Gala Galaction, Gloria Constantini, De la noi la Cladova; M. Sadoveanu, Locul unde nu s-a intamplat nimic; L. Rebreanu, Catastrofa, Calvarul, Itic Sirul dezertor; Marin Preda, O adunare linistita, Albastra zare a mortii; D.R. Popescu, Duios Anastasia trecea.

Orientari teoretice

Ca specie a genului epic, nuvela este mostenitoarea povestirii renas­centiste din spatiul cultural romanic si denumirea ei reflecta principala cerinta a intamplarii narate: noutatea, ineditul. in timp, ineditul intamplarii a primit semnificatia de actual, evenimentul relatat fiind petrecut in spatiul si timpul familiar, spre deosebire de cele legendare. in acelasi spatiu cultural, dimen­siunea mai redusa o opune romanului. in spatiul cultural anglosaxon, specia nuvelei nu este delimitata de celelalte ale prozei scurte, care se diferentiaza in ansamblul lor de roman. Dimensiunea mai redusa a nuvelei - prin raportare la roman - se datoreaza selectarii - sau imaginarii - unor intamplari ce, in cotidianul lor realist, sunt definitorii pentru personajul care este un tip comun.

loan Slavici: Moara cu noroc

loan Slavici si-a intitulat primul volum de proza Novele din popor, indicand prin chiar acest titlu natura lumii pe care o reprezinta; intamplarile, ca si personajele carora le sunt atribuite, apartin stratului de jos, comun, al societatii.


Ca si alti scriitori, autorul Novelelor din popor a fost marcat decisiv de lumea cunoscuta in perioada copilariei si adolescentei sale - zona satelor si targurilor de prin jurul Aradului unde se afla Siria natala.
Acesta e si locul desfasurarii intamplarilor din Moara cu noroc, in care apar de altfel si unele toponime ale zonei, ca Arad sau Inau. insa ambianta, lumea in care se desfasoara evenimentele si care le da acestora reprezenta-tivitate este definita mai cu seama din perspectiva sociala, trasatura carac­teristica realismului. Personajele au un statut social bine definit si un mod de viata specific acestui statut, participand la dinamica proceselor ce defineste timpul lor, inceputul veacului al XlX-lea. Chiar locul ce da titlul nuvelei are un istoric reprezentativ pentru mersul lumii in acest timp. Moara cu noroc este, de fapt, un han, care pastreaza in nume amintirea a ceea ce a fost odi­nioara: o moara ce servea ocazional si ca han pentru calatori, rari pe atunci. Cum insa targul, negotul si banii au crescut in importanta in viata de zi cu zi, inmultind numarul calatorilor, functia initiala, perfect integrata unei economii rurale autarhice, a fost abandonata in favoarea celei mult mai lucrative, a hanului, iar cladirea, mutata in apropierea drumului, potrivit noii sale desti­natii. Hanul este proprietatea unui bancher-camatar - in aceasta zona cele doua functii nu se disting intre ele inca - si este arendat doritorilor, fiind astfel o afacere profitabila atat pentru proprietar, cat si pentru hangiul care ofera mancare si bautura calatorilor in popas. Si padurile din vecinatatea hanului, locuri salbatice, au intrat in circuitul afacerilor: erau ideale mai ales pentru cresterea turmelor de porci, importanta sursa de venituri pentru oameni cu dare de mana - nobili, notabilitati, functionari cu rang mai inalt din orase si targuri. Astfel, meseria de porcar avea destula cautare si acesti adevarati oameni ai padurii, cu infatisare si port grosolan, intrau in relatie cu oameni de toate rangurile, destul de intreprinzatori pentru a-si rotunji veniturile prin afaceri cu porci. in salbaticia codrului, legea institutionalizata sau statornicita prin traditie nu prea avea putere. Porcarii aveau propria lor organizare cu o ierarhie in fruntea careia se situa samadaul, respectat si mai ales temut, fiindca in codru el facea legea si tot el era cel care negocia cu stapanii turmelor de porci. Prezenta lor transformase locurile din preajma padurilor in "locuri rele", fiindca drumetii - cu bani, de vreme ce se deplasau pentru a neguta - constituiau prada lor ocazionala. Asupra porcarilor din zona stapa­nea de catava vreme un samadau vestit, Lica, barbat in floarea varstei, ema­nand o forta rece, nu lipsita de putere de seductie. Fost talhar de drumul mare, deci in afara legii, Samadaul - fiindca acest rang devenise numele sau - se acomodase cu rapiditate oportunitatilor pe care timpul le oferea, fiind un prosper om de afaceri si capetenie a unei bande de talhari, cele doua inde­letniciri servindu-se reciproc. Asezat la drumul mare, intre locurile rele, sta­panite de porcarii talhari, si targul, aflat in domnia legii, cu judecatori si jandarmi, hanul al carui nume da titlul nuvelei este reprezentativ pentru ma­rele conflict intre lege si nelegiuire pe care fireasca dorinta de prosperitate, ce poate deveni insa patima, il naste in sufletul omului. intre ele alege norocul. Prezentarea acestui loc reprezinta de fapt incipitul nuvelei, cuprinzand, alaturi de prolog, o prima enuntare a temei.

Eroul care-si va juca norocul la han, Ghita, este si el reprezentativ pentru acest timp. El este un om cumsecade cu o familie armonioasa intemeiata pe iubire si respect, careia se straduieste, prin meseria lui de cizmar, sa-i asigure bunastarea. Cum, din lipsa de capital, reusita este destul de modesta intr-o lume rurala in care incaltamintea era mai curand un obiect simbolic decat unul de stricta utilitate cotidiana, in spiritul timpului, Ghita se hotaraste sa stranga banii necesari deschiderii unui atelier de confectionare a incalta­mintei, arendand Moara cu noroc. Luarea acestei decizii, un fel de prolog al nuvelei, este rezultatul consultarii familiei, a tinerei si frumoasei sale sotii care respecta hotararea sotului, cap al familiei si responsabil pentru soarta ei, si mai ales a batranei sale soacre, inteleptita prin experienta varstei. in spiritul prudentei traditionale, batrana ii arata ginerelui sau riscurile acestei schim­bari: familia avusese parte de norocul unei vietuiri linistite si echilibrate care s-ar putea schimba in lumea cu totul noua si necunoscuta a hanului, iar Ana insasi i se parea prea tanara si necoapta pentru noul ei rol de hangita. Alter­nativa infruntarii riscurilor fiind saracia, Ghita opteaza pentru schimbare si familia se muta la Moara cu noroc, aducand aici vrednicia si ordinea morala din vechiul lor salas. Rezultatul este mai mult decat incurajator, castigul este insemnat si hanul, binecuvantat de prezenta familiei in care vrednicia se imbina cu voia buna si bunavointa ospitaliera, isi schimba numele printre drumeti, care dau acestui popas numele stapanului, "la Ghita".


Aceasta fericita stare de lucruri se schimba in momentul in care Lica Samadaul isi face aparitia la han si-l face pe Ghita sa inteleaga ca pastrarea afacerii banoase nu depinde doar de legiuita arenda, ci si de bunavointa lui, a carei plata in avans si-o asigura singur, "imprumutandu-se" cu o suma mare
de bani pe care o ia din sertarul mesei, sub amenintarea fortei oamenilor sai. Returnarea banilor, pe care Lica nu se ostenise sa-i numere, depindea, fireste, de starea de libertate a Samadaului, dupa cum siguranta familiei lui Ghita in singuratatea acelei zile de duminica fara drumeti depindea de "cumintenia" hangiului de a accepta targul propus de Lica, cu atat mai mult, cu cat, in ciuda tuturor zvonurilor care circulau despre faradelegile lui, el se dovedise invulnerabil in fata legii si a oamenilor ei.

Intreaga complexitate a riscurilor despre care pomenise batrana este rele­vata in aceasta infruntare dintre Ghita si Lica, intriga a nuvelei: carciumarul fusese dominat de talhar care ii speculase cu raceala toate punctele vulnera­bile; acestea se dovedisera a fi tocmai cele pe care se intemeia pozitia si prestigiul sau de om vrednic, cinstit si cumsecade: era un cap de familie iubi­tor si responsabil, respectat si cu respect de sine. Prabusirea lui Ghita este urmarita printr-o actiune extrem de tensionata, in care vor mai fi implicate cu rol hotarator si alte personaje, care releva complexitatea tesaturii de patimi, favorizand faradelegea, a acestei lumi. inainte insa ca o talharie si o crima sa provoace ancheta oficiala, infruntarea intre lege si nelegiuire, in care Ghita va fi implicat ca suspect de complicitate - plasat public deci intr-o pozitie cu totul opusa celei initiale - masinaria destinului se pusese in functiune, gratie adevaratelor slabiciuni ale hangiului, mici fisuri in armatura sa launtrica; acestea se vor adanci progresiv, tulburand armonia familiei si transformand hanul dupa chipul si asemanarea stapanului din umbra, Lica Samadaul. Cea dintai are de suferit armonia si seninatatea familiei careia Ghita ii ascunsese continutul confruntarii cu Lica si cu cei doi tovarasi ai lui, sustinand ca neasteptata vizita avusese un caracter benign, porcarii aflandu-se in cautarea unor turme ratacite; cat despre controversatul samadau, acesta era un client ca oricare altul si datoria hangiului este "sa fie bine" cu toti si sa nu se amestece, lasand in seama celor in drept rezolvarea problemelor. Motivul pentru care Ghita si-a mintit familia este complicat: din orgoliu barbatesc nu voia sa-i arate Anei ca Lica era mai puternic decat el si, in acelasi timp, nu dorea sa puna in discutie ramanerea lor la hanul care se dovedise o afacere atat de rentabila, cu atat mai mult cu cat multimea banilor adunati prin vrednicie si ajunsi in chimirul lui Lica ii luase pentru o clipa mintile si nu se putea consola de pierderea lor. Asa cum diagnosticase talharul, Ghita "tinea la bani".

Ascunzisul acesta, duplicitatea la care recurge obligat, va atrage dupa sine schimbari mari in relatiile dintre soti. Taina apasatoare il face sa-si piarda veselia si buna dispozitie, ia decizii pe care sotia lui nu le intelege, dar pe care ea le accepta convinsa ca sunt de competenta exclusiva a barbatului, datoria nevestei fiind aceea de a-i intra in voie. Prezenta frecventa a lui Lica la han ii permite acestui intrus sa intre in intimitatea familiei lui Ghita, care, linistita de opinia favorabila a capului familiei, il accepta. Scenele cu aspect domestic, cu Lica impletindu-i un bici celui mai mare dintre copii, in vreme ce Ana il ajuta tinand capatul fuiorului, il innegureaza insa pe Ghita, care simte ghimpele geloziei; cu toate acestea, nu protesteaza, ci isi disimuleaza gelozia, caci i se pare o expresie a slabiciunii. Angajeaza la han o slujnica sloboda in purtari si vorbe, potrivita pentru petreceri mai desantate, si Ana se lasa atrasa uneori in asemenea manifestari care il infierbanta pe Lica si cresc frustrarea sotului ei, asa incat la han se insinueaza si creste o atmosfera de suspiciune, otravita de aburii patimilor in care se amesteca banii si sexualitatea.


In complicatul joc al relatiilor de la han ce-i include pe cei trei mai inter­vin si alte personaje, reprezentative si ele pentru acest timp in care legea si nelegiuirea se opun si totusi coopereaza, gratie unei valori ravnite de toti: banul. Unul dintre aceste personaje este jandarmul Pintea, fost tovaras de talharii al lui Lica, ajuns la inchisoare din cauza lui si devenit om al legii tot din cauza lui, caci in calitate de om al legii putea sa-si ia revansa, dorita cu ardoare, iar autoritatile il angajasera tocmai fiindca era familiarizat din interior cu lumea raufacatorilor pe care trebuia sa o combata. Sprijinul pe care acesta i-l ofera lui Ghita nu este lipsit de ambiguitati morale: prin resortul lui interior - dorinta de revansa - si prin natura serviciilor cerute in schimb si care nu sunt de alt gen decat cele ale lui Lica, fiindca Ghita urma sa se arate tovaras al talharului, inlesnind prinderea acestuia cu dovezi relevante in justitie. Episodic, dar cu mare impact in desfasurarea peripetiilor, apare si o tanara vaduva din marea nobilime, devenita, din nevoia si placerea luxului vietii din marile orase ale imperiului, complice a lui Lica, caruia-i preschimba banii si bijuteriile talharite, profitand de respectabilitatea pe care rangul ei i-l dadea. Aceeasi lacomie si, mai ales, cochetaria ei de femeie de lume o condu­sesera la greseala fatala de a pastra si a se impodobi cu una din aceste biju­terii ce fusese recunoscuta de proprietarul ei de drept, situatie dezonoranta in sfera nobiliara, care provocase sinuciderea sotului ei, dar mai ales situatie virtual periculoasa pentru Lica, la care oamenii legii ar fi putut ajunge, urmand acest fir. in lumea Samadaului si dupa legea lui, o astfel de greseala are o singura solutie - executia complicelui periculos prin nesabuinta - si nici un altfel de considerent nu impiedica atragerea intr-o cursa si uciderea tinerei femei, a fiului ei, un copil slabut si bolnavicios, si a tuturor servitorilor ce insoteau luxosul ei echipaj. Moartea atator nevinovati e dictata de nece­sitatea eliminarii tuturor martorilor, oricat de vag ar fi pericolul pe care l-ar reprezenta - cazul baietasului.

Alaturi de talharirea unui arendas dintr-o localitate apropiata de han, petrecuta cu putina vreme inainte, aceasta crima oribila marcheaza un hotar,
un punct de cotitura: intai, fiindca spulbera faima de loc binecuvantat dobandita de han dupa venirea familiei lui Ghita, apoi, fiindca insusi hangiul este implicat oficial ca suspect intr-un proces si este eliberat doar din lipsa de probe, cu alte cuvinte bunul sau renume de om cinstit este definitiv compro­mis in opinia publica, dupa cum constata cu amaraciune Ghita. insa aceasta constatare nu-l va determina sa o rupa hotarat cu acest loc si sa puna astfel capat relatiilor ambigue cu Lica, pentru care procesul s-a dovedit de altfel un triumf total. Cunoscand oamenii si mai ales slabiciunile lor, Samadaul -pentru care faptele cumplite petrecute faceau parte dintr-o serie, intrau in rutina vietii sale nelegiuite - manipuleaza cu inteligenta si raceala oamenii legii si nu numai ca scapa nepedepsit, dar obtine condamnarea la ocna, pentru propriile-i fapte, a doi dintre porcarii pe care ii avea in subordine si care planuisera sa-l fure. Dovedindu-se invulnerabil in fata legii, Lica isi intarise puterea si printre ciracii sai, carora le demonstrase consecintele teribile ale planurilor de insubordonare, de contestare a pozitiei sale de capetenie abso­luta. Dupa proces, mangaindu-se cu gandul ca nici altii n-ar fi fost mai buni in imprejurari asemanatoare, cand legea se dovedeste neputincioasa in a-i apara pe cei cinstiti si nevinovati, Ghita se bucura intunecat de sumele mari de bani pe care Lica i le da spre a le schimba, din care o parte ii revenea in contul "imprumutului" initial, si planuieste sa se desparta de acest loc in maniera lui Lica, cu alte cuvinte sa dispara de la han cu toti banii, dupa ce-si _; va pune familia la adapost. Momentul ales e sarbatoarea de Pasti pe care familia proiectase sa o petreaca in satul natal, cu rudele si cunoscutii. il ves­teste pe Samadau ca va fi singur la han si ca e momentul potrivit sa vina cu toti banii si bijuteriile pe care urma sa le schimbe si-si anunta familia ca nu o va insoti in proiectata calatorie. implinirea planului, care ar fi facut definitiv din omul cinstit de odinioara un hot si ar fi reprezentat in plan subiectiv un soi de revansa in jocul rivalitatii cu Lica, este deturnata de hotararea ferma a Anei de a nu pleca fara sotul ei. A petrece sarbatorile fara Ghita insemna din perspectiva ei o ruptura in relatiile dintre soti, agravata de afisarea ei publica. Cum Ghita nu putea sa-i destainuie Anei planul sau, pleaca doar batrana cu cei doi copii, astfel incat in Vinerea Mare se regasesc impreuna, intr-o atmos­fera exploziva, incarcata de suspiciuni si patimi in care se amesteca aurul cu atractia carnala, cei trei protagonisti, Ghita, Ana si Lica, acesta din urma neplacut surprins de prezenta femeii si mai banuitor cu privire la intentiile hangiului.
Punct culminant al nuvelei, tensiunea explodeaza intai intr-o petrecere atatata si nelegiuita prin raportare la semnificatia sacra a zilei.

Prinsa in vartejul acestei veselii infernale, Ana joaca patimas cu Lica, dandu-i sotului ei impresia ca s-a lasat cucerita de puterea de seductie diabolica a talharului si precipitand astfel o tulbure dorinta de razbunare care-l va face pe Ghita sa plece de la han, nu spre a se elibera de slabiciunea pentru Ana si a ajunge astfel la fel de puternic, invincibil ca Samadaul insusi, dupa cum ii soptise ispititor acesta, ci spre a-l chema, in sfarsit, pe omul legii, pe Pintea. Plecarea intempestiva a sotului ei o face pe Ana sa creada ca acesta i-o cedase lui Lica, intr-un mod descalificam pentru un barbat, dupa cum ii spunea si talharul incins de dorinta, care si pusese la cale, cu secondantul sau, Raut, un plan de lichidare a hangiului ce oricum stia prea multe. Cu totul descumpanita si profund ranita in orgoliul ei feminin, Ana ii cedeaza lui Lica. Acesta insa, surprinzandu-se pe sine insusi prin constatarea ca tanara femeie are asupra lui o putere de atractie mai mare decat a unui trecator obiect de placere, aban­donat cu raceala dupa implinirea poftei, intarzie tulburat in preajma ei, inainte de a se smulge printr-un efort de redobandire a controlului asupra sa si a situatiei. intarzierea si furtuna dezlantuita afara solicita peste masura calul talharului care se adaposteste intr-o biserica si, pe cand rupea perdeaua sfantului altar spre a-si acoperi bidiviul extenuat, Lica realizeaza cu spaima ca-si uitase la han chimirul cu aurul talharit, dovada fara putinta de tagada in mainile legii. Terorizat de gandul sfarsitului implacabil, Samadaul isi forteaza calul intr-un efort disperat de a-si recupera chimirul si ajunge la han la cateva clipe dupa sosirea lui Ghita si a lui Pintea. Cu totul innebunit de constatarea ca Lica plecase deja lasand-o pe Ana pangarita definitiv, Ghita, care-l lasase pe obsedatul Pintea sa cerceteze imprejurimile, o injunghie pe Ana chiar in momentul in care, din prag, Raut, conform planului, il executa cu un foc de arma. Lica isi recupereaza chimirul si, in vreme ce secondantul sau incen­diaza hanul, se mai apleaca o data asupra Anei muribunde care mai apuca sa-i zgarie fata inainte de a muri. La lumina flacarilor ce mistuie Moara cu noroc, Pintea isi vede rivalul si e terorizat de gandul ca acesta ar putea fugi inca o data. insa pentru Lica nu mai exista scapare; cu fata arzind de zga­rieturile incriminatoare, talharul isi impinge calul mort in albia paraului um­flat de apele furtunii si se repede napraznic cu capul spre trunchiul unui copac, punandu-si capat zilelor. Asa il gaseste Pintea care-i va impinge cada­vrul in apele involburate pentru a ascunde lumii ca Lica i-a scapat din nou, definitiv, de asta data.
Revenind cu copiii dupa sarbatori, batrana nu mai gaseste decat ruinele fumegande ale Morii cu noroc si conchide ca ginerele si fiica ei au lasat probabil fereastra deschisa in timpul furtunii si incendiul va fi fost provocat de un traznet care i-a ucis, dupa cum le-a fost scris. Apoi, cu copiii de mana, paraseste locul tragediei.

Caderea in pacat a omului cumsecade si vrednic care o antreneaza dupa sine si pe tanara si prea copilaroasa lui sotie, ca si inevitabila ispasire prin
moarte a acestei cedari la ispita sunt infatisate in nuvela cu o profunda intele­gere a mecanismelor sufletesti si cu forta tragica, fiindca intoarcerea rotii norocului pentru acest cuplu de oameni simpli, cu nimic diferiti de semenii lor, nu e mai putin zguduitoare decat prabusirea in suferinta si moarte a eroi­lor de tragedie. Ei sunt animati de dorinta fireasca de prosperitate careia opor­tunitatile vremii, inceputul veacului al XlX-lea, ii dau imbold. Chiar si Lica Samadaul ajunge piaza rea, ispititorul si corupatorul, la capatul unei evolutii: asa cum ii destainuie lui Ghita, fusese la inceput un porcar oarecare pe care orgoliul - rusinea de a fi pierdut o turma sau de a fi fost destul de slab spre a putea fi furat, spune el - l-a determinat sa ucida ca sa acopere paguba. A ucis apoi spre a se vindeca de slabiciunea remuscarii si a ajuns abia apoi sa aiba placerea, jubilatia puterii sale absolute pe care i-o dadea uciderea, sangele victimei. Mai mult decat banii, Samadaului ii place sa stapaneasca oamenii, sa-i manipuleze, aceasta fiind adevarata lui patima, el ramanand insa mereu chibzuit, stapan pe sine si pe situatie. in fond, Lica gestioneaza banda de talhari, cu complicitatile sale evidente sau nu, cu maximum de eficacitate, este, cu alte cuvinte, un afacerist al talhariei, crima ramanand strict func­tionala - cu toata placerea pe care ajunsese sa o resimta in comiterea ei. in felul sau, Lica este un cunoscator al firii umane, privirea sa tare ghiceste in sufletul celor cu care vine in contact, al caror comportament devine astfel previzibil pentru el. De fapt, singura surpriza in aceasta privinta si-a furnizat-o el insusi, care se credea imun la sentimente, socotite slabiciuni si invinse, credea, o data pentru totdeauna, prin crima.

Din punctul de vedere al constructiei subiectului, e revelator faptul ca Samadaul este creatorul situatiilor, autorul scenariului in care toti ceilalti sunt obligati sa reactioneze mai mult decat sa actioneze. Daca privim eveni­mentele din perspectiva lui Ghita, ele ne apar ca incercari la care eroul este supus si pe care nu izbuteste sa le treaca. Masura prapastiei morale in care s-a prabusit o dau nu atat faptele sale, fiindca Ghita n-a fost decat un tainuitor, fara nici un rol activ in faptele cumplite petrecute in jur, ci gandurile, inten­tiile care au generat planul sau de a incheia episodul crasmariei din viata sa. in alcatuirea acestui plan, interesul major il constituia suma de bani cat mai mare, de dragul careia tot restul, sacralitatea momentului (era Saptamana Patimilor), familia (ce urma sa fie parasita pentru o vreme, credea el) ca sa nu mai vorbim de cinste si bun renume, ramanea in umbra. Cu mai putin calcul rece, mai febril, Ghita gandea ca si Lica. E adevarat ca acest plan fusese facut cu mintea tulburata de vederea marilor sume de bani ce-i treceau prin mana, din care doar o parte ii revenea - particularitatea patimii banilor fiind tocmai nesatul ei care exclude orice impacare a implinirii. Atunci insa cand are in fata pierderea Anei, Ghita nu se mai gandeste la bani si, paradoxal intr-un fel, devine ucigas din iubire. Scena injunghierii Anei este una din cele mai tulburatoare, tocmai pentru ca e plina de blandete, este cu totul lipsita de furia pe care gelozia ar presupune-o. Ghita o ostoieste pe Ana, incearca sa-i alunge frica rostind acea fraza incarcata de nesfarsita si adevarata duiosie:

"Am sa te ucid ca pe copilul meu."

Pentru prima data dupa mult timp, tocmai gestul ucigas este invaluit in tandretea protectoare prin care se manifestase in vre­muri fericite iubirea lui pentru Ana,

Legatura extrem de puternica si complexa intre cele trei personaje, pece­tluita in final prin moarte, este una dintre cele mai profunde figurari ale moti­vului ispitei si, pana la un punct, ale triunghiului. Rolul de ispititor, al sarpe­lui, pare a-i reveni in exclusivitate lui Lica, cel care stapaneste sufletele cultivand patima nesatioasa a banului, dobandit de el prin talharie, intunecat corn al abundentei. insa, din perspectiva destinului lui Lica, ispititoarea este Ana, femeia a carei feminitate imbina farmecul senzualitatii cu o anume inocenta ce se cere protejata de forta si puterea barbateasca. Aceasta Ana, sotie si mama, l-a atras dintru inceput pe Lica si, chiar daca intentia lui a fost doar aceea de a o pangari, de a o trata ca pe un obiect de placere, in final s-a constatat ca Ana i-a produs o rana omeneasca. Ea a intors norocul lui Lica. Nuvela Moara cu noroc este de fapt istoria acestor trei destine impletite.
Vocea naratorului omniscient, nepersonalizat in aceasta naratiune obiec­tiva, conserva numeroase elemente ale vorbirii populare, dar, in locul sucu­lentelor zicatori populare atat de frecvente in opera marelui sau contemporan, Creanga, gasim la Slavici numeroase consideratii etice cu caracter general, vadind acuitatea observatiei asupra complexitatii sufletului uman. Fiindca I. Slavici este interesat mai cu seama de dramele sufletesti pe care le traiesc oamenii prinsi in prefacerile timpului.