Poezia, inclusa in volumul "Suvenire si impresii, epistole si fabule" (1847), este epistola, specie literara uzitata inca din antichitate, actualizata indeosebi in Renastere si in clasicism. Epistola are un caracter discursiv si narativ accentuat, prezentand descrieri sau intamplari, teme filozofice, etice, estetice, prin care se comunica sentinte morale, invataturi, atitudini, experiente personale cu caracter de generalitate. De multe ori, mesajul dobandeste un accentuat caracter satiric, ca in cunoscuta "Satira. Duhului meu", in care transmitatorul este identic cu destinatarul, Grigore Alexandrescu confesandu-se siesi, duhul sau jucand rolul de aparator al opiniei comune, superficiale despre viata.

"Epistola" catre Ion Campineanu are un caracter polemic fata de viziunea falsa, idilica a "micului clasicism" manierist, in special fata de literatura pastorala, anacreontica, inautentica in comparatie cu realitatea brutala a societatii vremii. Textul este rezultatul unei experiente personale a poetului, cand, in 1837, isi satisfacea stagiul militar la Focsani:

"Prietene, mai tii minte acele povatuiri
Care-mi dai la ale mele trecute nemultumiri?

Vino dar, de a: rabdare, si asculta sa-ti descriu
Un coprins unde-ntamplarea astazi voieste sa fiu.
Ca sa n-acuvant a zice c-a mea muza n-a facut,
Pentru buna ta placere, orce-n mana -i a statut."

Versurile ce urmeaza reprezinta o demitizare si depoetizare a unei maniere literare prin negatie, prin simplificare si anulare. Peisajul opulent, paradiziac al idealei Arcadii din literatura pastorala se simplifica parodic, pana la orizontalitatea nesfarsita, inerta a campiei "fara margini" si a pustiului:


"Aici nu sunt vai sau dealuri, nu sunt cranguri sau paduri,
Care-mpodobesc cu fala sanul veselii naturi,
Si de unde isi inalta cantaretul zburator
Imnurile-armonioase l-al naturei ziditor.
Nu e locul insuilarei s-al inaltei cugetari,
Ce umple duhul de ganduri, inima de desfatari,
Ci campie fara margini, ce arata nencetat
O vedere monotona ochiului cel intristat."

Spatiul desertic este populat cu "milioane de tantari,
Care dupa rautate seamana a oameni mari", turmele de oi sunt numeroase, dar, marturiseste poetul cu intristare si ironie, "inca n-am gasit
Un pastor ca in idile, un cioban de pizmuit.
Si nu stiu cum in vechime atati mari biruitori
Parasea avere, slava, si traia intre pastori."

Mai mult, in aceasta Arcadie degradata, lipsita de orice viata idilica, nici simbolul cel mai scump poetilor anacreontici nu se autentifica:

"Nimfele le vaz desculte; imbracate-n piei de oi,
Pastoritele pe viscol, pe furtune si pe ploi,
De a loi ticalosie ocolite ca d-un lant,
iti radica toata pofta de a face vrun romant.
Mie-mi pare rau dir suflet, caci de as fi nemerit
Ciobancute cum vazusem intr-o carte ce-am citit,
Ca un om cart din fire nu am fost aristocrat,
Fara pierdere de vreme m-as fi si amorezat."

Deziluzia poetului este totala, caci, spirit lucid ca si in "Satira. Duhului meu", nu poate mima ipostaza de personaj al "ratacirei", de Don Quijote care perpetueaza o iluzie intr-un spatiu ostil, preferand sa ramana "(i)mparat al nefiintei", observator detasat al unei lumi iesite de mult din cadrele poeziei si ale mitului.