Imediat dupa aparitia romanului "Ion" (1920), de Liviu Rebreanu, in critica literara romaneasca, problematica romanului devine subiectul cel mai acut si mai controversat, angajand opiniile criticilor celor mai autorizati ai momentului.

Discutia despre roman o deschide Garabet Ibraileanu, cu studiul "Creatie si analiza", publicat in revista "Viata romaneasca" (1926), urmat imediat de Mihail Ralea cu interogativul articol "De ce nu avem roman?" (1927). Ulterior, opiniile critice si dezbaterile despre romanul traditional si cel modern, obiectiv sau subiectiv, rural sau citadin, de creatie monumentala sau de analiza psihologica, stimulate de aparitii din ce in ce mai notabile in sfera romanului autohton, se inmultesc, prin contributia lui Eugen Lovinescu, in ampla sa "Istorie a literaturii romane contemporane" (1928), a lui Camil Petrescu, in articolul "De ce nu avem roman" (1928), al lui Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, G. Calinescu.

Garabet Ibraileanu distinge intre romanul de creatie si de analiza, facand observatia ca in literatura franceza natura epica originara se pierde tot mai mult in favoarea "romanului-problema", cu aspect de "drama filozofica", capabil in mai mare masura "sa ilustreze o problema de psihologie sau morala".

Continutul unui roman, spune criticul, ar putea fi fotografiat si transpus pe fonograf, dar, in acest caz, nu se obtin decat imagini si comportamentul exterior al personajelor. Ceea ce face in plus scriitorul este analiza sufletului:

"in romanul eminamente de analiza «Adolphe», exista si strictul necesar de creatie. in povestirile lui Maupassant, opera eminamente de creatie, exista si strictul necesar de analiza. in romanele lui Tolstoi, care redau viata in chip complex, exista si una si alta in proportie normala."

in "Le desert de l amour", o opera de creatie recenta, exista mai multe elemente disparate si o coliziune intre personaje. Romanul, spune Garabet Ibraileanu, a luat forme care ar fi mirat pe Daniel Defoe, pe Richardson sau Fielding. Un exemplu de un astfel de roman nou este "Mort de quelqu un", de Jules Romains, in care moartea unui om oarecare este privita la nivelul unei intregi case de locatari. Teoreticienii filozofi se consacra unei anumite probleme, cum se intampla cu Andre Gide in "Les faux-monnayeurs" sau in "Aimee".

Criticul observa cu justete ca literatura este supusa unui proces continuu de evolutie, care confirma legea ca, dupa o perioada de apoteoza a poeziei lirice, ar urma dezvoltarea poeziei epice si apoi a celei dramatice. Dupa 1800, in literatura romana s-a incercat recuperarea experientei de creatie a intregii literaturi europene. Lirismul a fost primul tip de literatura existent pana la 1840, iar genul epic se dezvolta dupa ce Caragiale isi scrie opera, abia la inceputul secolului XX aparand romanele autentice cunoscute, "Neamul Soimarestilor", "Ion", "La Medeleni", "intunecare ".

Pe acest parcurs, criticul inregistreaza evolutia romanului traditional catre romanul de analiza, in functie de care imparte scriitorii in analisti si moralisti. Anatole France este un moralist, Bourget este analist, in timp ce Proust este analist si foarte rar moralist.
Ceea ce lipseste la scriitorii romani, apreciaza Garabet Ibraileanu, si observatia nu e singulara in epoca, este. psihologismul, dand exemple convingatoare din literatura franceza. Proust nu face poezie, nu este liric in momentul cand analizeaza. Stilul lui Rouchefoucauld este image, dar maximele si cugetarile imagees, raportate la o realitate umana complexa, nu sunt decat banalitati. O problema ce se poate discuta este cea a tipurilor principale si secundare. Tipurile secundare sunt retinute mai exact decat un personaj care se contureaza in trei volume. Pentru ca tipul principal sa fie diferit de restul tipurilor, el trebuie abstras din imagini; personajul trebuie sa evolueze, nu trebuie mentinut identic. in acelasi timp, un personaj nu poate exista fara analiza. Personajele reale se departeaza de autor, devin independente: Don Quijote, Tartuffe, Harpagon, Hamlet, Othello, Romeo, Julieta, de la ele provenind cuvinte precum tartuffe, donquisonada, hamletism.

Importante sunt, de aceea, viziunea artistica si tehnica literara, mai putin aspectul de viata prezentat. Napoleonii creati de diversi scriitori sunt diferiti, desi fiecare sunt reali:

"Napoleon al lui Tolstoi, oricat e de bagatelizat, e adevarat, contine adevarul cel mare pe care il au creatiile acestui romancier si, in limitele lui, nu contrazice realitatea".

Napoleon este insa un personaj istoric, el fiind descris in imaginea lui reala, de manualele de istorie, pe cand literatura isi poate permite imprimarea unei viziuni particulare, inedite, asupra personajului. Taranii moldoveni sunt adevarati: Sadoveanu, spre exemplu, foloseste ceva din taranul moldovean:

"Tolstoi si-a facut o conceptie despre Napoleon ori despre o «vinovata» superioara (Ana Karenina) si a realizat-o. D-l Sadoveanu despre taranul moldovean si a realizat-o".

Lumea creata de un scriitor tine seama de religia, de filozofia, de simturile sale, de prejudecati si de cenestezia sa. Opera devine "vointa si reprezentarea" unei lumi, in viziunea scriitorului, spune criticul, parafrazandu-l pe Arthur Schopenhauer. Realitatea poate fi conceputa in deplinatatea ei sau mai mult in aspectele sale: primul stil este cel inodor, al doilea cuprinde stilul artist. Garabet Ibraileanu arata ca prin creatie se intelege arta, ca stilurile pot fi amestecate. Dar marii creatori de roman nu sunt artisti cu orice pret, intr-o pretiozitate cautata a limbajului frumos:

"Balzac a fost atacat mereu de criticii admiratori pentru lipsa lui de arta. Dostoievski spune singur de mai multe ori ca el «e poet, dar nu e si artist» ".

Rebreanu a fost criticat pentru lipsa lui de arta, "Ion" fiind un punct central al creatiei sale, dar fara o stralucire deosebita la nivel stilistic, la fel "Padurea spanzuratilor", in timp ce "Adam si Eva", scris intr-un stil mai cautat, este lipsit de valoare estetica. in compozitia acestora, Rebreanu foloseste un "psihologism si o sociologie moderata".

Realitatea poate fi sumbra, ca la Dostoievski, in timp ce la Thomas Hardy ea este stralucitoare. Unii creatori sunt idolatrizati, cum se intampla cu William Shakespeare. In acelasi timp, in perioada imediata a aparitiei si receptarii valorilor literare, unii scriitori realisti au facut o mai mare impresie decat altii.

Este cazul lui Sadoveanu si Bratescu-Voinesti, in comparatie cu Rebreanu. Sadoveanu si Bratescu-Voinesti au capacitatea de a personaliza realitatea, in timp ce Rebreanu nu creeaza o alta realitate decat cea obisnuita:

"Si apoi lumea lui, asa cat este transfigurata, e eterna, e cam otova, fara reliefuri, fara accidente surprinzatoare si incantatoare pentru ochi ori pentru suflet. E prea realist, ca sa intrebuintam un cuvant care exprima si acest deficit si, intr-un sens, despagubirea de acest deficit [...]".