Gala Galaction a imbogatit patrimoniul literaturii nationale cu numeroase romane, nuvele, schite, amintiri, insemnari de calatorie, traduceri, devenind astfel unul dintre cei niai vigurosi si mai originali scriitori romani din acest veac. Coordonatele personalitatii scriitorului sunt sensibilitatea, firea imaginativa, receptivitatea la tot ce inseamna durerea si dragostea, umana . Garabet Ibraileanu il socotea "un sti
list de mana intai", iar G. Calinescu "un mare artist, capabil de-a pune probleme de constiinta".

Intr-adevar, nuvelele care l-au consacrat pe acest mare povestitor: Moara lui Califar, De la noi la Cladova, Gloria Constandini, in padurea -Cotosmanei, Copca radvanului. Langa apa Vodislavei, La Vulturi!, Zile si necazuri din zavera, infatiseaza dureri si framantari omenesti, conflicte sociale si morale. Ele au fost stranse de autor in volumele Bi­sericuta din razoare (1914) si Clopotele din manastirea Neamt (1916). Gala Galaction a mai scris si romane: La raspantie de veacuri (autobiografic), RoxAna si Papucii lui Mahmud (cel mai izbutit dintre ele)
Publicata initial in revista Viata Romaneasca din 1912, si inclusa, ulterior, in volumuj sau de debut Bisericuta din razoare, nuvela La Vulturi! reprezinta o pagina din trecu­tul zbuciumat al poporului nostru, din suferintele indurate in timpul cotropirii turcesti ce a urmat revolutiei lui Tudor Vladimirescu.
Tema nuvelei o constituie, asadar, evocarea unui episod din lupta pentru independenta nationala a locuitorilor Tarii Romanesti, la inceputul veacului trecut.


Structura compozitionala.

Exista in nuvela La Vulturi! doua planuri de des­fasurare a actiunii in timp:
A - Exista un timp al trecutului, un timp continuu, istoric, sustinut de pribegiile lui Danila, care corespunde cu istoria poporului roman in perioada stapanirii turcesti, fiind realizat cu ajutorul descrierii. Perioada reliefata - ca durata - intr-un plan al rememorarii (al aducerii aminte), e sustinuta epic prin invocatia lui Mos Danita din finalul nuvelei,                                                                                 .*
^h B. - Exista un timp al actiunii directe, care cuprinde fapte petrecute in "cuibul de vulturi" si se realizeaza cu ajutorul Agripinei, fiica lui Mos Danila, si mama a trei copii.

Infatisand cadrul actiunii si momente semnificative din biografia, lui Mos Danila, primul plan are si rol de expozitiune dezvoltata. Gala Galaction fixeaza cadrul natural in care au loc intamplarile si prezinta oamenii care participa la ele.

Tabloul de natura, conturat mai ales prin imagini plastice, este static, realizat cu ajutorul descrierii. Autorul zugraveste o atmosfera de maretie si lumina, solicitand mai intai ochiul sa descopere uimit un tablou - cadru de viata si de moarte, de inaltari si de prabusiri. La structurarea lui contribuie, cu mare succes, contrastul dintre diverse elemente ale imaginii globale a reliefului: intr-o zi cu soare, culmile Scripetelui, "colturoase si limpezi ca o cununa de securi", ni se dezvaluie ca o mareata constructie, adu­nata de jur imprejurul unei palme de pamant, locuite de "un pumn de oameni".

Locul acela se numeste Iablani-cioara, de la numele paraului, care, izvorand de undeva, din munte, isi poarta "undele otelite" printre "lespezii zdrobiti si printre fagii cositi mereu la radacina", adu-nandu-se si depanandu-se apoi prin jgheaburile pe care ciobanii, stapani ai tinutului, i le intind in cale spre a traversa o poiAna , cazand, apoi, peste "crestetul brazilor", catre vale. Pe langa parau coboara o carare, "singura mai lesni­cioasa", dar "chinuita", ca si viata oamenilor care traiau in cele "cateva case, intemeiate in acest cuib de vulturi".


Observam ca metaforele, deosebit de expresive, dau viata si trainicie tabloului, tesandu-se intr-un fermecator covor artistic prin contributia verbelor, si ele alese cu un ascutit simt al puterii de sugestie, puse sa lucreze intr-un timp al eternitatii - imperfectul ("se deslusea", "se, aduna", "cladea", "se stirbea", "era", "adunau", "depanau", "tinea", "dadeau drumul", "tasneau", "intretaiau", "coborau", "pluteau").
Se poate deslusi valoarea de simbol a unor imagini, ca si puterea anticipativa a altora. Astfel, "in fata cerului, mai sus decat brazii cei mai inalti, vulturii pluteau neo­bosit, scaldandu-si aripile in lumina si dand fiorii mortii pasaretului de casa".

Imaginea vulturilor poate fi interpre­tata si ca un simbol al aspiratiei catre inalt, al mandriei de neinfrant, al sperantelor, dar si ca o permanenta pre­vestire a pericolului, a tragediilor care pandesc pe oameni in orice clipa.
Intreaga nuvela este construita pe baza metaforei simbol "cuib de vuturi", folosita acum de scriitor, purtand jntr-insa multiple semnificatii (aspiratia oamenilor pentru o viata libera, mai buna, amenintarea care planeaza asupra lor; calitatile morale ale celor care traiesc in "varful munte- lui", demonstrand vointa, darzenia, indrazneala, neinfricarea).   

La fel, alte imagini sugereaza viata aspra, sfasiata de atatea dureri, a acelor suflete care-si construiau destinul prin vesnica lupta cu obstacolele din jurul lor ori de dincolo de ele (exemplu:

"undele otelite" ale Iablanicioarei; Culmile Scripetelui sunt "colturoase", muntii au coamele "zbarlite pana la cer"). Aceste structuri au valoare anticipativa, ele par sa creioneze cadrul auster in care se vor desfasura faptele si se va contura destinul dramatic al celor care, suiti in varf de munte, nu mai pot supravietui nici aici.
In acest tablou, atentia se concentreaza, la un mo­ment dat, asupra baciului Danila, "starostele ciobanilor din partea locului", om care "trecuse prin multe suferinte si incercase multe vaduri de amaraciune".

intre locuintele din fundul vaii, "cea mai mare si mai gospodareasca" era casa lui Danila. El este "venetic de pe plai, dar mare baci la batranete".

De aici incolo scriitorul va evoca momente semnificative din biografia acestui personaj, ale carui dru­muri de pribegie si de lupta corespund cu insasi istoria po­porului roman in perioada stapanirii turcesti.
Chip cu adevarat memorabil, construit, in prima parte, prin acumularea unor imagini care indica drumul devenirii lui, iar in partea a doua a nuvelei printr-o imagine sur­prinsa in miscare, in incordare si meditatie profetica (la sfarsit), Daniia constituie un personaj reprezentativ pentru ceea ce au insemnat altadata oamenii legati de glie, atasati trup si suflet tarii, vibrand la chemarile ei mari de dreptate, libertate si lumina si sprijinindu-le dupa puteri; batranul este semnificativ, de asemenea, pentru vointa de neinfrant de a invinge nenorocirile soartei (ca Dan, capitan de plai de V. Alecsandri).
Printr-o suita de intamplari, povestite intr-un ritm alert, si in mod succint, cititorul cunoaste drumul de chin al lui Danila, care, dupa ce "puhoiul navalirilor straine ii "maturase" de trei ori averea facuta cu truda, a parasit locurile in care se nascuse, s-a urcat la munte, facandu-se cioban si intinzandu-si, in cativa ani, neamul si intaietatea aici, in valea Iablanicioarei.

La imaginea urgiilor, aduse din afara, de catre turci, scriitorul o alatura pe aceea a luptei lui Tudor Vladimirescu pentru implinirea, inauntru, a dreptatii mult visate de popor, lupta pe care o sprijina, in chip direct, si un grup de barbati, porniti din acel "cuib de vulturi", "platiti si imbracati" de Mos Danila si avand in frunte pe Paun Ozun, unul din ginerii acestuia. Paun era "un roman falnic, trup si suflet de viteaz".

Sotia lui Paun este Agripina, "fata cea mai mica a unchiasului".

Ea avea trei copii: Mariuca, Vlad si Paunas, care era "abia de doua luni".Dupa - terminarea acumularilor, realizate prin retrospectiva, intreaga constructie epica soseste, din nou, la acel moment de tihna si de lumina, descris la inceput. Natura, mareata, dar severa, se umanizeaza. Scriitorul infatiseaza gospodaria lui Paun Ozun, staruind pe imaginea primilor doi copii - Mariuca si Vlad, "care se jucau langa suvoiul Iablanicioarei", ce trecea prin fundul gradinii si pe aceea a mamei lor, Agripina. Paunas, foarte mic, nascut dupa plecarea tatalui sau la lupta, dormea in albie.


Casele, "intemeiate" in acest cuib de vulturi, erau fara barbati. Toti erau dusi dupa treburi:

"Mai rarnasesera pe langa vetre mosnegii, femeile si copiii", Dar pacea adanca a locurilor, in aceasta "fantAna dintre munti, plina de chi­pul si de aleanul soarelui", este sfasiata, pe neasteptate, de un strigat care sfarteca sufletele si intreaga fire:

"Fugiti! fugiti! vin turcii!".

Imediat, noteaza autorul, slavile fura "sfredelite" de "tipete, nechezaturi si impuscaturi. (Acest strigat constituie intriga nuvelei).

Din acest moment, firul epic capata un ritm extrem de incordat, sugerand, in mod exteptional, dramatismul acelei
 femei, simbol al mamei in stare sa se sacrifice oricand pentru a-si salva copiiiyNuvela se asaza, de acum inainte, in cel de-al doilea plan al actiunii sale, urmarind lupta disperata a Agripinei pentru a iesi dintr-o situatie limita, impusa de venirea neasteptata a turcilor.Groaza care pune stapanire pe intreaga fiinta a Agripinei este dezvaluita gradat, prin consemnarea starilor ei fizice si psihice. Reactiile ei febrile, disperate, sunt comunicate de scriitor intr-un limbaj menit sa transmita panica, spaima.

Drumul Agripinei, alergand cu cei trei copii de mana sau in brate, luptandu-se cu muntele, cu moartea, de fapt se realizeaza ca o pagina dintre cele mai frumoase din literatura noastra, o pagina clocotind de durere, vibrand de infiorate descrieri, in care se armonizeaza permanent lumini si umbre.

Procedeele la care apeleaza Gala Galaction pentru a-si caracteriza personajele sunt restranse, Doua sunt modalitatile dominante: - prezentarea personajelor facuta de autor; dezvaluirea trasaturilor de caracter ale personajelor din par­ticiparea lor la actiune.
Surprinzandu-si eroina intr-o situatie limita, autorul are prilejul de a evidentia adevarata esenta a fiintei acesteia. Agripina este nevoita sa urce o adevarata Golgota. Privind-o la inceput din exterior, G, Galaction ii surprinde mai ales gesturile febrile:

"se repezi la Paunas, il ridica din albie, il puse in poala si, prin usa din fund, tasni in gradina, Se strecura pe langa gard. Ajunse pe Mariuca si pe Vlad si, tarandu-i dupa ea, incepu sa urce coasta din fag in fag".

Suita de verbe folosite aici, la perfectul simplu sau prezent, constituie mijlocul principal al sugestiei pentru spaima ce-o cuprinsese si a hotararii, luate cu barbatie, de a-si salva, cu orice pret, copiii, alegand pentru aceasta cararea cea mai scurta, dar si cea mai anevoioasa. De aici inainte atentia scriitorului este distribuita intre personaj si natura. Gala Galaction foloseste o gama larga de procedee artistice care, toate la un loc, scot la lumina coplesitoarea frumusete morala a Agriipinei.
Urmarindu-si personajul din momentul cand incepe sa urce "scara de bolovani si radacini", autorul face remarca:

"Trebuia un om zdravan ca sa poata sa biruiasca pieptul muntelui, nu o muiere cu un copil in poala si cu alti doi - taras dupa ea", intr-adevar", trasaturile fizice, in special tineretea si vigoarea Agripinei, accentueaza si mai mult eforturile ei de asi salva, cu orice pret, copiii. Era voinica Agripina, "tanara si vanjoasa", dar "povara cu care se lupta era peste puterile unei femei".

,.; " .suia din greu, cu pieptul tot atat de smacinat ca si suvoiul de alaturi, ajutand pe Mariuca si pe Vlad si ferind pe Paunas clin poala, ca sa nu-l izbeasca de pietre ori de crengi".

Pentru a relata dificultatile urcusului care constituie desfasurarea actiunii, scriitorul ne comunica suferinta fizica a femeii si, mai ales. starile ei sufletesti, insistand asupra ganduilor navalnice ale personajului, care este gata de orice sacrificiu, pentru a-si feri copiii de primejdii:

"Unde sa se ascunda, unde -sa intarzieze acum, cand focul arde la talpile picioarelor! Mai bine sa lupte pana cand i-o plesni inima in piept! Daca ajunge la stAna , poate sa cada si sa moara; au scapat copilasii. Sangele lui Paun, rodul dragostei lor, lumina ochilor lui Danila! (...) Mai bine sa urce, sa urce! Sa nu se lase pana nu s-o vedea macar in poienita de sub stAna si atunci, cand o cadea moarta, Mariuca, Vlad si Paunas au scapat cu viata".

Observam ca autorul noteaza in mod direct. gandurile eroinei, pentru ca mai apoi sa inregistreze senzatiile ei, unele de o violenta rara (generate de oboseala, durerea si marea tensiune nervoasa prin care aceasta trece). Urmarim astfel o gradatie dinspre exterior spre adanc, spre inte­rior, sugeiata, intre altele, prin folosirea unor interogatii si exclamatii bine plasate, prin constructii eliptice care maresc tensiunea, incordarea, prin trecerea brusca de la vorbirea indirecta la cea directa.
Zbuciumul Agripinei este pus in evidenta cu ajutorul analizei psihologice (modalitate de investigare prin care autorul incearca sa descifreze trairile interioare ale personajului, dezvaluindu-ne framantarile morale ale acestuia).

Din punct de vedere stilistic, analiza psihologica se realizeza prin intermediul unor metafore si comparatii imprumutate din mediul de viata al personajului:

"in piep­tul ei ardea toata padurea si bataile inimii erau bolovani incinsi, care sareau din loc si o loveau in coaste"; "pieptul ii horcaia ca niste foaie"; "Agripina incepu sa sovaiasca, asemenea vitei lovite intre coarne".

Ajunsa in poiAna , ea se simte rau:

"Muntii si padurile se invartira cu ea si toata greutatea trupului i se rasturna in cap, ca apa dintr-o sticla, in gatul sticlei, cand o intorci cu fundul in sus",


In intreaga nuvela exista o deplina concordanta intre aspectele de natura si sufletele oamenilor, caracterele acestora, "otelite" si ele parca precum undele Iablanicioarei. Astfel, in momentele disperarii mamei, disperare ajunsa la paroxism, natura vibreaza parca in acord cu durerea ei halucinanta:

"Copacii dimprejur zvacneau si incepeau sa se faca rosii"; "in pieptul ei ardea toata padurea".

Copiii, obositi, cad pe rand "ca niste bujori franti de ploaie".

Si, ca Fat-Frumos din basm, care, in momente de restriste, isi gaseste scaparea in apa vie, Agripina isi moaie mainile in spumele paraului si "isi arunca pe ochi cativa pumni de apa, cum i-ar fi aruncat pe niste carbuni aprinsi".

Setea provoaca senzatia de foc mistuitor si e sugerata in termeni foarte expresivi:

"frigea", "fierbea".

"se topea", "ardea".


Intalnim frecvent si monologul interior, utilizat pentru a scoate in evidenta inclestarea disperata dintre vointa personajului si incercarile supraomenesti la care este supus. Cand ajunge in poiAna cu capite, dedesubtul Bracinelului, Agripina,., cazuta la umbra unui stog, cugeta:

"Tata n-a simtit primejdia. Ciobanii sunt risipiti si turcii o sa-i ia fara veste. Trebuie sa merg pana la stAna ".


Incordarea din gradatia epica atinge punctul culminant in momentele in care Agripina, dupa ce ascunsese pe Paunas intr-o capita de fan din poiAna de sub stAna , ajunge aproape nebuna de durere si de oboseasa, impreuna cu cei doi copii mai mari, Mariuca si Vlad, la mos Danila:

"Au venit turcii, in sat, bunicule!" striga fetita.
Scena urcusului prilejuieste autorului conturarea portretului moral al eroinei.


Ca personaj literar, Agripina ne emotioneaza, in primul rand, prin puterea ei de jerfa materna, de sacrificiu. Ea traieste si se impune in paginile nuvelei prin uimitoarea ei frumusete morala, concretizata in nobile trasaturi de caracter: dragoste netarmurita pentru copii, darzenie, vointa, solidaritate familiala, eroism. Reprezentand o sinteza a calitatilor morale ale poporul nostru, Agripina din nuvela La Vulturi! poate fi considerata, pe drept cuvant, un personaj-simbol pentru eroismul dovedit de poporul nostru de-a lungul zbuciumatei sale istorii.
Conceputa prin procedeele simetriei, ale gradarii si ale contrastelor, nuvela contine din nou, spre final, un tablou de natura, peste care pluteste o liniste imparateasca, in cemrul actiunii se afla chipul cu adevarat memorabil al batranului Danila, menit sa treaca printr-o incercare dra­matica. Dupa ce afla vestea venirii turcilor, batranul isi ia oamenii, inarmati cu flinte, si pleaca spre-poiAna , dupa micutul Paunas, dar fanul capitei era ravasit si Paunas nicaieri:

"Pasarile cerului coborasera in poiAna si smulsesera pe Paunas din zbuciumul plansului, din durerile foamei si din tot vaietul si chinul unei vieti omenesti".


Moartea copilului, care constituie deznodamantul tragic al intregii nuvele, capata semnificatii simbolice, deoarece Paunas reprezenta insusi viitorul, adica ceea ce ar fi putut "sa fie peste 40-50 ani pe plaiul dezrobit de Tudor" Dar nu venise inca vremea eliberarii acestui neam greu incercat, un popor " nenorocit si rob inca pe multa vreme", asupra caruia se abateau nu numai vulturii "din ceruri", ci si cei de pe pamant. 

Invocatia catre divinitate, rostita de Danila im final, capata semnificatii adanci, justificand titlul simbolic al nuvelei:

"Pune un hotar, Stapane, nenorocirii noastre! Ajunga Sfintiei Tale atata jertfa! Ajunga atata risipa, atlta jaf la vulturi, din mana bietei tari si din carnea noastra!"

In felul acesta, deznodamantul tragic este dublat de o meditatie nu mai putin tragica, simbolica, in acelasi timp, profetica. Lumea aceea romaneasca - natura si oameni -, o lume aspra, dar sublima prin infatisare si frumusete morala, prin inaltimea si puritatea idealurilor, o lume sfasiata, in chip nedrept, de dureri si napaste, este dominata acum de figura indurerata a batranului staroste al ciobani­lor care plange in fata cerului si se roaga, cu un patetism sfasietor, pentru un destin mai bun al neamului sau.
Nuvela La Vulturi! ramane, in esenta ei, o carte des­chisa a sufletului romanesc inzestrat cu mari disponibilitati in lupta cu realitatile crude ale unor timpuri trecute. Strabatuta de o idee generoasa (dragostea de tara), ea trans­mite, peste generatii, mesajul mereu actual ai luptei pentru pastrarea libertatii si a pacii in lume.
Naratiunea La Vulturi! este inviorata de prezenta dia­logului. Acesta este purtat intre Agripina si copii si intre mos Danila si Agripina sau Mariuca. Aceasta modalitate este folosita in momente de mare dramatism: sosirea turcilor, fuga disperata a Agripinei si a copiilor prin munti si in momentul culminant gasirea scutecelor lui Paunas, inrosite de sange.
Monologul lui mos Danila, din final, acea ruga razvratita, plina de semnificatii, incheie o intamplare al carei deznodamant tragic ne impresioneaza.
Nuvela abunda in descrieri de natura. Dupa zile cu ploi, "uriasii munti erau blajini, tihniti si prididiti de soare".



Este ziua senina care prevesteste "furtuna": venirea turcilor. Sfarsitul tragic al acestei zile este sugerat si de vulturii care "se roteau cu neobosita maretie" in "nesfarsirea albastra".

Linistea peisajului contrasteaza puternic cu zbuciumul sufletesc al personajelor tocmai pentru a-l releva.
Abundenta propozitiilor interogative din ultima parte a nuvelei este justificata de monologul interior al baciului Danila. Acesta se gandeste la Tudor, la Paun, la venirea turcilor, iar intrebarile pe care si le pune au o nota de disperate:

"incotro sa fie Tudor cu ai lui? Tot in Bu­curesti; ori aiurea? Ce a facut el de atata vreme? Ce au cautat turcii pana aici? Cand au venit, ce vijelie i-a adus?"
Cei cativa termeni regionali ("vladica, "zaplan", "smacinat", "a chisni", "schima", "podobie") fac naratiunea mai pitoreasca.
Marea arta in manuirea naratiunii, a dialogului si a descrierii, in tinerea mereu treaza a atentiei lectorului, face din Gala Galaction un povestitor indragit de toate varstele.