(09.04.1894-14.05.1957)


Camil Petrescu s-a nascut la Bucuresti si a avut o copilarie trista, de copil abandonat. Nu si-a cunoscut parintii, care l-au lasat in grija unei familii din mahalaua Mosilor, fara sa-l mai caute vreodata. Urmeaza gimna­ziul la Sf. Sava si obtine o bursa pentru Liceul Gheorghe Lazar, la sectia real. inca din liceu incepe sa publice pe la diverse reviste. Termina Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti si, cum in 1916 Romania intra in razboi (primul razboi mondial), Camil Petrescu se inroleaza voluntar. Apoi face o scoala militara, participa la luptele de pe front, este ranit, iar in cursul anului 1917 cade prizonier. in 1919 isi sustine examenul de licenta cu magna cum laude si devine profesor suplinitor la un liceu din Timisoara, apoi directorul ziarului Banatul romanesc. in anul 1920 revine in Bucuresti si isi incepe colaborarea la prestigioasa revista Sburatorul, condusa de Eugen Lovinescu. inca din 1922 scrie teatru (Suflete tari) si versuri, dar anul confirmarii literare a lui Camil Petrescu este 1930, cand este tiparit romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, un an mai tarziu, romanul fiind si premiat. in 1933 apare celalalt roman important al lui Camil Petrescu: Patul lui Procust.
Dupa ce isi trece doctoratul, in 1939 devine directorul Teatrului National, pe scena caruia se joaca multe dintre dramele sale.


In perioada comunista este admis in Academia Romana , primeste numeroase premii, insa nu mai scrie nimic care sa se ridice la nivelul estetic al operelor anterioare.


Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
1930 (roman de analiza psihologica)

1.   Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este un roman confesiv.

2.   Are doua parti, care urmaresc cele doua experiente ale eroului: iubirea si razboiul.

3.   Naratiunea este subiectiva, se caracterizeaza prin introspectia personaju-lui-narator, Stefan Gheorghidiu.

4.  Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este construit pe aceeasi idee potrivit careia luciditatea creeaza constiinta dramatica a realitatii si, in cele din urma, ucide Fiinta (cata luciditate, atata drama).

5.   El traieste drama geloziei, de care se vindeca doar prin alta drama: razboiul.

Tema

Romanul abordeaza un caz de nevroza cercetat din interior, prin introspectia lucida a personajului-narator.


Subiectul
Conceput in doua carti, romanul cuprinde confesiunea personajului Stefan Gheorghidiu. Subiectul nu urmareste cronologic faptele.

I.  Cartea intai - Ultima noapte de dragoste debuteaza cu o fixare a timpului rememorarii. Mobilizat deja, la Piatra Craiului, in anul 1916, Gheorghidiu isi incepe destainuirea in fata unui camarad (Oprisan), apoi rememoreaza pentru sine povestea casniciei sale, de aici incolo pana la sfarsitul primei carti evenimentele desfasurandu-se cronologic.
Stefan Gheorghidiu o cunoaste pe Ela in timpul facultatii. Ea este studenta la Litere, iar el studiaza filozofia. Se casatoreste cu Ela dintr-un sentiment cavale­resc, impresionat de gestul ei de daruire totala. Dupa ce primeste o mostenire, relatiile dintre Ela si Stefan se schimba. Ea doreste sa se adapteze noii conditii sociale, pe cata vreme el vrea sa duca viata de mai inainte. Relatiile superficiale, generate de noua existenta mondena, ii repugna.

Este cuprins de gelozie si banuieste ca intre Ela si avocatul Gregoriade exista o legatura de dragoste. Pe masura ce suspiciunile lui cresc, se vede incapabil sa aiba o discutie explicita cu Ela. in aceasta stare de spirit pleaca pe front.

II. Cartea a doua - intaia noapte de razboi - este conceputa in forma unui jurnal de razboi. Naratorul urmareste detalii de lupta, atitudini si scene specifice frontului. Pe masura ce descrierea ororilor razboiului se amplifica, sentimentul de gelozie se estompeaza pentru erou. in capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu, nara­torul prezinta cateva episoade de cosmar din timpul unui bombardament. Notele din subsolul paginii intaresc din perspectiva auctoriala aceasta relatare.

Romanul se incheie cu un epilog intitulat Comunicat apocrif, si care cuprinde deznodamantul povestii de dragoste. Abia iesit din spital, dupa ce fusese ranit, Gheorghidiu primeste o scrisoare anonima care ii da detalii despre locul si timpul intalnirilor dintre Ela si Gregoriade. isi da seama ca nu-l mai intereseaza. Divorteaza, lasandu-i Elei buna parte din avere si mai cu seama casa cu tot trecutul.

Comentariul

Romanul este conceput in forma unei confesiuni a personajului principal si, asa cum anunta si titlul, are doua planuri distincte; primul urmareste drama indivi­duala a personajului (gelozia), iar cel de-al doilea transpune o veritabila cronica a primului razboi mondial. Dar confesiunea nu se desfasoara cronologic; primul capitolul fixeaza timpul rememorarii lui Gheorghidiu in conditii grave, dupa ce se inrolase. Amintirile sale constituie subiectul primei carti. Cea de-a doua parte este conceputa in forma unui jurnal de razboi, dar la care naratorul Gheorghidiu adauga si un Comunicat apocrif, cu deznodamantul povestii de dragoste.
Asadar, timpul narativ se constituie dintr-un moment al recuperarii povestii prin rememorare si dintr-un moment al clipei reale (al razboiului). Reconstituirea faptelor dilata timpul apasator al existentei de ostas. in termeni bergsonieni, povestea despre Ela cuprinde durata subiectiva a personajului.

Cele doua carti ale romanului prezinta doua experiente, aparent fara legatura, dar care alcatuiesc impreuna dosarul de existenta al personajului.
Compozitia autoconfesiva pare sa elimine orice interventie a autorului si confera naratiunii reflexivitate artistica. in fapt, instanta auctoriala intervine printr-o nota de subsol in capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu si confera credit marturisirii lui Gheorghidiu, aducand documente si insemnari ale altor martori ai evenimentului narat.

Prin aceasta se creeaza o complicitate intre autor si narato­rul-personaj, ceea ce obiectiveaza subtil scriitura. Camil Petrescu isi construieste personajul dintr-o perspectiva subiectiva, reducand naratiunea la discursul confesiv, dar confera credibilitate marturisirii lui prin argumente imbatabile; naratorul Stefan Gheorghidiu noteaza evenimentele unei zile de razboi, iar autorul confirma obiecti­vitatea consemnarii prin propria experienta si printr-o alta marturisire similara, preluata din memoriile locotenentului E. Junger. Aceasta complicitate intre autor si naratorul-personaj justifica impresia calinesciAna ca personajele camilpetresciene sunt masti auctorale, si nu proiectii autonome. in mod fiaubertian, Camil Petrescu construieste personaje venite din propria personalitate, dar care intruchipeaza fiecare o experienta singulara si refulata prin actul scriitoricesc.

Stefan Gheorghidiu traieste, ca toate personajele camilpetresciene, drama luciditatii, care degenereaza in obsesie nervoasa, dupa cum se spune chiar la inceputul confesiunii: Psihologia arata ca au tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la inceput, patologic pe urma.

De cele mai multe ori, Camil Petrescu creeaza un personaj incapabil sa se detaseze de realitatea concreta si care inregistreaza cu exacerbata luciditate toate amanuntele, analizeaza, face asociatii, se afla intr-o incordare permanenta, dar care nu poate sa actioneze. Captivat de propriile ganduri, uita sa mai traiasca, asa dupa cum Hamlet, desi gaseste alternativa jocului (nebunia simulata, teatrul), nu poate uita nici o clipa ca este prins intre viata si moarte. Stefan Gheorghidiu ilustreaza aceasta latura existentiala, este un personaj cu minte iscoditoare, are luciditatea hamletiAna , dar toate energiile sale se canalizeaza intr-o singura direc­tie, toate gandurile sunt blocate de o singura problema: gelozia.
Personajul rememoreaza povestea casatoriei sale, insistand pe momentele care i-au declansat si apoi i-au intretinut drama. El se casatoreste cu Ela dintr-un sentiment cavaleresc, impresionat de gestul ei de daruire totala, convertindu-si pretuirea lucida in sentimente, autosugestionandu-se intristator, pana la depen­denta. De aceea, pentru el o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti, greu la inceput, sa-ti placa femeia fara care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu este loial s-o jignesti, sa inseli atata incredere. Gheorghidiu este convins ca iubirea evolueaza de la idolatrizarea voluntara la boala.


In momentul in care o cunoaste pe Ela, el studiaza filozofia, dar, o data nascuta suspiciunea, personajul isi abandoneaza treptat preocuparile intelectuale: Din cauza asta, nici nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. imi petreceam timpul spionandu-i prieteniile, urmarind-o, facand probleme indisolubile din interpre­tarea unui gest, din nuanta unei rochii si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna dintre matusile ei. Mai mult, Gheorghidiu nu are nici o alta preocupare, nici o alta pasiune, ci traieste cu atentie incordata {de colectionar, zice Calinescu) fiecare detaliu al existentei Elei, iar aceasta tensiune ii atenueaza forta vitala. Eroul urmareste atitudinea sotiei sale cu o precisa intentie de a ajunge la un rezultat cert, de a avea o certitudine, adica face din ea un obiect de studiu, alimentandu-si astfel gelozia, alertandu-si orgoliul, potolindu-si nevoia de investi­gatie intelectuala. Asa cum remarca Greimas si Fontanille pentru a se feri de orice pierdere, gelosul trebuie sa fie neincrezator, in timp ce, pentru a-si face durabil atasamentul, el trebuie sa ramana increzator. In aceasta ipostaza dilema-tica, acuzand si sperand, Gheorghidiu isi creeaza o inchisoare, se izoleaza de lume, pierde gustul pentru filozofie si isi traieste cu voluptate obsesia. De aceea, cand Ela se lasa fotografiata de Gregoriade, cu bratele incarcate de flori, gestul ei capata proportiile unei tradari, iar vulgarizarea ei treptata (cochetariile, superficialitatea, preocuparea pentru valorile materiale) reprezinta o imagine care se naste in mintea lui Gheorghidiu din incercarea disperata de a-si distruge inchisoarea pe care singur si-o cladise. Hipersensibil si incapabil de comunicare, personajul nu se poate elibera de obsesia intretinuta cu asiduitate, adancita prin inclinatia lui naturala de a analiza exhaustiv realitatea. El traieste exclusiv cu mintea: senzatiile, trairile sale sunt fabricate cu minutiozitate in laboratoarele gandului.
Schimbarea statutului social, dupa ce mosteneste banii unchiului, inseamna pentru el distrugerea intimitatii cuplului. Obligatiile care decurg din noua viata (distractiile mondene, relatiile de conjunctura, chiar modificarea garderobei) il impovareaza si il jignesc. El se simte umilit deoarece nu mai are exclusivitate asupra Elei. Gelozia sa vine dintr-un orgoliu ranit, mai precis din faptul ca viziunea sa ideala despre iubire este contrazisa, este atacata violent de noua realitate pentru care el nu este pregatit. Iar convingerea lui se cladeste treptat, prin analiza si rememorare:
Printr-o ironie dureroasa, eu descopeream acum treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul: un peisaj si un cap strain si vulgar.
Totusi, detasarea devine imposibila pentru ca Gheorghidiu a facut deja din acest caz de studiu centrul vietii lui: Cautam din nou in toate localurile, ca s-o vad, dar, daca o gaseam, plecam numaidecat, cu un cutit infipt si ramas in piept. Pe langa aspectele ei strict omenesti, specifice unui suflet sensibil, drama sa ilus­treaza si perspectivele pe care le are orice intelectual complex in relatie cu mentalitatile lumii. insingurat, deziluzionat moral si sentimental, Gheorghidiu traieste dramatic impactul cu realitatea.
De aceea experienta razboiului functioneaza ca o terapie de soc. Partea a doua a romanului urmareste, din aceeasi perspectiva subiectiva, aspecte generice ale razboiului. Superficialitatea pregatirilor pentru lupta, mizeria generala a frontului, groaza autentica alcatuiesc o radiografie necrutatoare si eliberata de sentimenta­lisme a unui eveniment real - primul razboi mondial.

Eroul traieste in intimitatea mortii si inregistreaza cu aceeasi luciditate ororile ei. in capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu, Gheorghidiu, ingropat in mocirla, alaturi de soldatii din subordine, traieste, in sfarsit, un sentiment sfasietor si autentic: groaza. Sentimentul mortii colective atenueaza gelozia.

Prins intr-un bombardament in muchia unei rapi, trece prin sentimente de solidaritate, frica si eliberare: Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de altii, inghesuiti intr-o vatra sub mal, nu mai mare insa ca un pat, unde ne-am tarat cu toti.
Razboiul depersonalizeaza fiinta, ii distruge idealurile si ii accentueaza instinc­tul de autoconservare: Cad sleit si nemangaiat. Interminabilul bombardament a sfaramat toate resorturile din mine. Vorbesc rar si numai cand e nevoie neaparat sa raspund... Ma simt palid si, cand imi trec mana peste obraji, vad ca mi-a crescut o barba ca de mort. Desi naratorul urmareste stari fizice, notate intr-un stil simplu, demn de anticalofilismul al carui adept se declara Camil Petrescu, paginile de razboi capata si ele dimensiune psihologica. Naratorul problematizeaza, isi pune intrebari, analizeaza lucid ceea ce se intampla cu el in raport cu eveni- mentele:

Ma intreb intai, lungit in santul soselei, daca nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o intrebare care nu m-a slabit niciodata in razboi, dar care acum ma chinuie mai staruitor ca oricand: Altul in locul meu s-ar fi purtat mai demn? Daca nemtii inaintau, ma puteau prinde fara lupta, caci e neindoios ca n-as fi fost in stare sa ma apar. De altminteri nici nu mai aveam cui comanda, caci nu aveam langa mine decat sapte oameni. E o problema care si in cealalta viata (care nu e decat paralela cu cea de acum) m-a obsedat mereu inca din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalti de varsta mea? In aceleasi imprejurari altii cum s-ar fi comportat?

Precizarea din paranteza, ca viata civila nu este decat paralela cu cea militara, readuce in prim-planul romanului nefericirea lui Gheorghidiu, sugerand ca, de fapt, dincolo de gelozie ori de experienta razboiului, exista un complex adanc alimentat de teama de a nu fi un ratat, situat la marginea lumii. Iar aceasta teama de inferioritate se manifesta constant in tot ceea ce intreprinde personajul. in fond, el isi cauta masura si confirmarea propriei forte omenesti si de aceea, cand intalneste un ofiter neamt, care era profesor de filozofie, Gheorghidiu pune pe primul plan comunicarea spirituala, ignorand cu totul ca o discutie ca de la Kant la Conta cu un prizonier nu numai ca este imposibila, ci chiar absurda. Atitudinile personajului, de altfel, nu sunt ale unui erou. El isi marturiseste cu sinceritate neputinta, frica si inapetenta generala pentru lupta. Descrierea precisa, in amanunte distincte si grotesti, da masura unei experiente care scoate personajul din starea lui obsesio-nala, fara sa-i dizolve de fapt complexul psihologic. Cutremurat de experienta mortii colective, Gheorghidiu are, in fine, puterea sa se elibereze de sub teroarea geloziei, sa renunte la tot trecutul, dar fara sa fi capatat putinta iubirii de oameni. El ramane un insingurat, deceptionat de viata, incapabil de a gasi o cale de supravietuire. De altfel, autorul strecoara o aluzie la acest personaj in romanul Patul lui Procust, in care vorbeste despre sinuciderea lui Gheorghidiu.
Toate personajele lui Camil Petrescu abdica, renunta sa lupte, ridicandu-se cu demnitate de la masa vietii, adica sunt invinse.