Camil Baltazar (1902-1977) debuteaza in "Sburatorul" (1921), fiind apoi secretar de redactie al "Romaniei literare" a lui Liviu Rebreanu. Scrie opt volume de versuri intre 1923 si 1939: "Vecernii" (1923), "Flaute de matase" (1923), "Reculegeri in nemurirea ta" (1925), "Biblice" (1926), "Strigari trupesti langa glesne" (1927), "Doina cea de taina" (1929), "Poeme vechi si noi" (1931), "intoarcerea poetului la uneltele sale" (1934), "Taram transcendent" (1939). intre 1947 si 1976 publica alte sase volume de poezii, cinci volume de articole critice si note de drum. Poezia sa pune in evidenta un element diafan, senin, folosind altadata neologisme sau cuvinte din limbajul anodin.

Invitatia la tacere, pentru a asculta sunetul diafan al unei naturi interiorizate, este de sorginte simbolista, iubita fiind imaginata intr-un decor autumnal, al stingerii sentimentelor:


"Mai stii sa taci,
Mai stii sa pogori
Pe trepte albe si pe unde intomnate?".

Refugiul se produce intr-un spatiu ambiguu, cu putine linii concrete, in "gradinita din preajma sufletului", ornata cu narcise percepute muzical, "in melodii galbene".

E un spatiu de asteptare, dincolo de geamuri "albastre si verzi", conturat prin imagini cu tenta parnasiAna :

"Narcisele vestesc, in melodii galbene,
c-ai sa vii.
Geamurile albastre si verzi,
Ferestrele vechi,
asteapta continuu lumina aratarii tale."

atmosfera melancolica, paseista, contribuie la o terapie a sufletelor neimplinite:

"Dar mai stii sa taci,
Daca mai poti canta,
Vei veni sa evocam,
Eu - ochii tai, tu -inima mea.
Daca mai stii plange,
Vom merge in gradina inserata,
Si-ntr-o plansoare cu insemne de sange,
Vei plange tot ce nu ai plans altadata."


Plecarea anuntata de aceasta cronica a tacerii sugereaza despartirea definitiva, trecerea treptata a iubirii in universul umbrelor:

"Si vom tacea apoi,
Si vom pleca,
Eu, cu florile agonizante ale ochilor tai,
Tu, cu o ciuta muribunda pe brate: inima mea."